Bolivia. Cu Phoenix prin Altiplano

30 august 2017   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

E cinci dimineaţa şi în interiorul Toyotei SUV în care mă aflu împreună cu cinci alţi turişti şi cu Richard, şoferul bolivian, se aud sunete stranii: un bîzîit de fond, ceva care seamănă a greieri, clipocit de apă, ciripituri/croncănituri/strigăte de păsări. Încet-încet, pe lîngă sunetele de moog synthesizer apar chitara, basul şi bateria, urmate de o voce profundă: „Vouă, celor din hronici, peceţii şi herburi, fiarelor nepăscătoare de ierburi, nepăsătoare de carne de fiară, neumbrite de nour, nearse de soare: Pajura, bour, cu schiptru şi tiara – mă rog, să vă iviţi!“ Francesco, argentinianul din spatele meu, strigă: „Fantastic cum se potriveşte muzica asta!“ Şi cît e de adevărat! Privind prin parbriz văd Calea Lactee aşa cum n-am văzut-o niciodată din emisfera nordică – o coloană arcuită de stele şi praf de stele în întunericul străpuns doar de luminile farurilor Toyotei – şi simt un moment de scufundare într-o altă lume.

Cum de-am ajuns la Phoenix şi-a lor „Invocaţie“? Toată ziua precedentă ascultasem Los Kjarkas, trupa de folk-rock boliviană renumită pentru „Llorando se fue“, versiunea originală a mai celebrei „Lambada“ cu KAOMA, şi îi testasem lui Richard cunoştinţele muzicale şi toleranţa la rock întrebîndu-l dacă îi agreează pe Los Jaivas, grupul chilean de muzică progresivă. După răspunsul pozitiv am îndrăznit să fac un pas mai departe şi să întreb dacă n-am putea alterna muzica boliviană cu ceva rock clasic românesc şi, cum singurele discuri româneşti pe care le aveam pe hard-ul laptop-ului erau Mugur de fluier şi Cantafabule, am început cu Mugur de fluier, pe care l-am considerat mai comestibil pentru cineva obişnuit mai curînd cu muzica populară decît cu hard rock-ul. Am remarcat că imediat Richard a început să bată ritmul cu degetele în volan şi în acelaşi timp să îngîne nedesluşit un text propriu în aymara. Tovarăşii de călătorie au cerut şi o traducere şi mărturisesc că m-au supus uneia din cele mai mari încercări lingvistice. Nu-i vorba că şi-aşa textele cu har ale lui Foarţă şi Ujică sînt pline de slavisme/arhaisme greu traductibile, dar în plus, atunci cînd nu stăpîneşti bine limba în care traduci, tinzi să baţi cîmpii şi să circumscrii în loc de a da o traducere precisă, mot-à-mot, şi aşa, încăpăţînat să nu folosesc engleza în America Latină, am început o poveste: „Es la historia de un bandido proscrito rumano, un Robin ­Hood de su epoca“…

E însă dimineaţă şi în „Invocaţie“ fiarele sînt rugate să se ivească. Nu-i chip însă de nici o llama sau vicuña sau măcar vreun iepure ori vulpe speriaţi de zgomotul motorului şi de lumina farurilor care bat în sus şi-n jos în funcţie de denivelările drumului. În schimb, imediat ce trecem de o creastă de deal aflată, după spusele lui Richard, la 4900 şi ceva de metri, punctul cel mai înalt al călătoriei, văd în faţă mai multe coloane de abur. Surprinzător, nu simt nici o durere de cap, iar răsuflarea mi-e doar un pic mai greoaie decît la Uyuni, la 3600 de metri, unde am petrecut deja patru zile. Coloanele de abur sînt ale cîmpului geotermal Sol de manana („Soarele dimineţii“), descris în pliantele turistice ca gheizere. De fapt, e vorba doar de izvoare sulfuroase, lacuri noroioase şi fumarole, emanaţii bogate în sulf. Îl rog pe Richard să mă lase cam 100 m în spatele cîmpului şi cobor cu rucsacul cu aparatura foto şi cu nelipsitul trepied.

Sînt cuprins de excitaţie şi frenezie văzînd fuioarele de fum şi craterele colorate, şi încerc să fotografiez cîmpul atît cu turiști, cît şi fără. Înaintez pe coamele craterelor imaginîndu mi că sînt precaut şi că evit căderea într un crater, precum şi vaporii sulfuroşi, şi sînt atent la soarele care începe să se ridice drept în faţa mea. În mod normal, ca fotograf, ar trebui să fii atent să ai tot timpul soarele în spate, însă aici încerc exact contrariul. Mi se pare mult mai interesant să fotografiez coloanele de abur cu lumina venind din partea opusă şi, în plus, pot să şi reglez cît de mult soare am în poză datorită unei mici coline care îl acoperă. Am în faţă un peisaj de vis – pentru un fotograf (ori de coşmar, pentru un privitor oarecare?) –, care nu aduce cu nimic cunoscut de pe Pămînt, o lumină gălbuie care învăluie bălţi bulbucăinde mărginite de valuri de pămînt gălbui, verzui, roşiatic. Încet-încet se ridică şi soarele, şi încerc tot felul de expuneri, ridicîndu-mă şi lăsîndu-mă pe vine. Sînt conştient că nu am decît puţine minute pentru a prinde răsăritul, aşa că lucrez frenetic. Ceilalţi turişti au părăsit deja locul şi mă îndrept şi eu spre SUV-ul parcat pe o colină. Arunc o ultimă privire şi am o revelaţie. Cu soarele în spate, nu numai că văd perfect, în lumina dimineţii, culorile craterelor, dar şi reflexia mea perfectă, cu rucsac şi cu şapca nepaleză, în coloana deasă de abur din faţa mea. Trag repede o serie de fotografii cu diverse niveluri de densitate ale coloanei şi în cele din urmă mă îndrept spre SUV. În 15-20 de minute sîntem la o piscină termală (Aguas termales de Polques) în care mă arunc imediat. 35° C după cele 10° C de la vulcanii sulfuroşi sînt o compensaţie meritată. Nu e nici măcar 7 dimineaţa şi, în jumătate de oră, am trăit deja două momente care justifică întreaga călătorie de trei zile. Şi nu e sfîrşitul! 

Corneliu Cazacu este fotograf.

Foto: C. Cazacu

Mai multe