"Bojdeuca de căsuță"
Bojdeuca din Ţicău are o prispă îngustă pe care Ion Creangă obişnuia să doarmă, uneori şi pînă la sfîrşitul lui septembrie, dacă nu venea frigul aşa repede. Are în spate dealurile Ciric şi Şorogari. În faţă, urci o pantă uşoară, nimereşti în Sărărie. Nici n-ai zice că bojdeuca se află, pînă la urmă, în oraş.
Ţicăul are ceva din aerul patriarhal al mahalalei care a fost odată. Chiar dacă nu mai este „Valea Plîngerei“ aşa cum îl descria Ion Creangă într-o reclamaţie adresată primarului de Iaşi („…locuiesc într-o bojdeucă de căsuţă, în Mahalaua Ţicăului, de-i mai zic şi Valea Plîngerei“) sau într-o scrisoare către Titu Maiorescu, care-i fusese profesor de estetică şi alături de care participa la întîlnirile Junimii.
Profesorul Constantin Parascan a fost muzeograf la Bojdeucă mai bine de 30 de ani şi are o lucrare de doctorat despre Creangă. El e de părere că scriitorul i-ar fi scris lui Titu Maiorescu despre casa sa aparent fără nici un motiv. Dar conştient că – în felul acesta – bojdeuca lui va rămîne în istorie: „Respectabile şi mult iubite domnule Maiorescu, dacă n-ai rîs de mult de vreo prostie a vreunui idiot, de care numai în răposata Junime de la Iaşi se putea rîde mai cu haz, poftim vă rog de-ţi rîde cu hohot de una acum. În bojdeuca unde locuiesc eu, dorm afară şi pe vremea asta, în 18 spre 19 septembrie. De veţi avea răbdare, că bunătate întotdeauna aţi avut, veţi întreba, probabil, unde e bojdeuca mea. Vă voi răspunde respectuos: în Mahalaua Ţicău, ce-i mai zic şi Valea Plîngerei, strada Ţicăul de Sus, numărul 4… dacă se mai poate numi stradă o ulicioară dosnică, plină de noroi pînă la genunchi, cînd sînt ploi mari şi îndelungate, zise şi putrede, şi la secetă geme colbul pe dînsa. Iar bojdeuca de căsuţă în care locuiesc eu de vreo 18 ani este din vălătuci şi povîrnită spre cădere pe zi ce trece, de n-ar fi rezemată în vreo 24 de furci de stejar, şi acelea putrede.“ Expresia „Bojdeuca de căsuţă“ este, fireşte, un pleonasm. Pe vremea lui Creangă, în toată mahalaua Ţicăului, numită şi Muntenimea de Sus, erau numai bojdeuci. A lui Creangă a fost construită în 1850 şi a fost cumpărată de acesta cu 50 de galbeni austrieci. A trăit acolo în ultimii 20 de ani ai vieţii sale. Acum Bojdeuca este cea mai vizitată casă memorială din Iaşi, fiind prima de acest fel transformată în muzeu, în 1918.
Bojdeuca şi Eminescu
Casa are două camere, un hol îngust şi un cerdac care aminteşte de întîlnirile dintre Creangă şi Eminescu, aşa cum reiese dintr-o scrisoare a lui Ion Creangă: „Îţi scriu în cerdacul unde de atîtea ori am stat împreună, unde mata, uitîndu-te pe cerul plin cu minunăţii, îmi povesteai atîtea lucruri frumoase… frumoase… Dar coşcogemite om ca mine, gîndindu-se la acele vremuri, a început să plîngă…“ Bojdeuca a fost, de altfel, locul preferat al celor doi prieteni. Eminescu a şi fost găzduit de Creangă, aproape şase luni, în anul 1876. Aici, în camera din stînga, stăteau la poveşti, fără să fie deranjaţi de nimeni. Tot la Bojdeucă, Eminescu a citit pentru prima dată poezia „Doina“. Profesorul Parascan spune că o mărturie a Tincăi Vartic, femeia care a convieţuit cu Creangă, menţionează că acesta ar fi început să plîngă cînd a ascultat poezia, s-ar fi ridicat în picioare şi l-ar fi îmbrăţişat pe Eminescu.
Cei doi iubeau Bojdeuca, dar şi dealurile dimprejur, pe care le colindau uneori zile la rînd şi dormeau pe unde apucau. În filmul despre prietenia dintre Creangă şi Eminescu, făcut în 1989 de regizorul Nicolae Mărgineanu (în rolurile principale – actorii Dorel Vişan şi Adrian Pintea), e o scenă memorabilă în care cei doi se trezesc într-un pod şi Creangă spune: „Hai, Bădie! Hai, că-i joi!“. Eminescu şi Creangă obişnuiau să meargă şi la crîşmele populare din Ţicău – Trei sarmale, Trei calici sau Trei salcîmi –, dar mergeau şi la Bolta rece, unde se întîlneau membrii de la Junimea. Acasă, la Bojdeucă, cei doi erau răsfăţaţi de bunătăţile gătite de Tinca Vartic, după cum reiese dintr-o altă scrisoare trimisă de Creangă lui Eminescu: „De Crăciun te aşteptăm să vii. Tinca a pregătit de toate şi mai ales «sarmalele», care ţie îţi plăceau foarte mult. La Ieşi ninge frumos de ast-noapte, încît s-a făcut drum de sanie. Ciricul e mai frumos acum. Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sînt străin“.
„Averea“ lui Creangă: pisicile
Cînd am ajuns în Ţicău, ninsese, de asemenea, frumos, toată noaptea. Bojdeuca de căsuţă era acoperită de zăpadă şi încă de la poartă ne-a întîmpinat un motan roşcat, cu ochi albaştri. „Pe vremuri – îmi spune profesorul Constantin Parascan – oaspeţii Bojdeucii erau întîmpinaţi de Titu, motanul preferat al lui Creangă, care învăţase să sară la clanţă şi să deschidă uşa.“ De altfel, Creangă se lăuda cu „averea“ lui: cele aproape 20 de pisici, dintre care multe purtau numele unor persoane dragi din viaţa lui. De la profesorul Titu, la mătuşa Mărioara. Pe de o parte, pisicile îi aminteau de copilăria lui, de casa din Humuleşti unde pisica era iubită… vă amintiţi fragmentul din Amintiri din copilărie, cu „stîlpul hornului unde lega mama o sfoară cu motocei de crăpau mîţele jucîndu-se cu ei“… Pe de altă parte, Creangă suferea de o boală nervoasă, iar apropierea pisicilor îi făcea bine. Se spune că aceste animale preiau o parte din energia negativă a celui care le mîngîie. În casa lui Creangă, pisicile aveau „rang“; cînd li se arunca o bucată de carne, nu se îngrămădeau toate să o înfulece. Primul se ducea Titu, apoi celelalte. La Bojdeucă trăiesc şi acum cîteva pisici, în amintirea pasiunii scriitorului pentru aceste feline. Una e chiar motanul roşcat care ne-a petrecut, ca un veritabil ghid! De altfel, profesorul Parascan – deşi a ieşit la pensie – cînd mai trece pe la Bojdeucă nu vine niciodată cu mîna goală. Mereu aduce cîte ceva de mîncare pentru mîţe. Un vecin îmi povesteşte că în curtea lui s-a constituit în 1989 o copie a Bojdeucii şi că acolo s-a făcut filmul despre viaţa lui Ion Creangă: „Au adus şi un butoi mare, în care se spune că făcea Creangă baie, dar au adus şi vreo 20 de pisici, pe care au uitat să le mai ia la plecare şi s-au aciuit prin vecini!“.
Fiecare are ceva din Creangă
Uşa Bojdeucii nu are mai mult de 1,50 metri. Trebuie să te apleci uşor, ca să intri. Aşa făcea, probabil, şi Creangă, care era un bărbat la aproape 1,80. Iar în ultimii ani ai vieţii luase serios în greutate, încît atunci cînd a murit n-au putut să-l scoată pe uşă şi au demontat una dintre ferestre. Tocmai pentru că era un om voinic, multă lume se miră cînd vede în camera din stînga, cum intri în Bojdeucă, o laviţă, un pat de scînduri îngust. Sau nişte scaune mici, din lemn, cu trei picioare, aşezate în jurul unei mese, la fel de mici şi tot cu trei picioare. În special copiii se miră şi spun că parcă ar fi într-o casă de pitici! Profesorul Parascan îmi spune că, uneori, Creangă lua pe braţe măsuţa şi se ospăta aşa cum se cuvine cu bunătăţile făcute de Tinca Vartic. Un tablou cu femeia care i-a stat alături în ultimii 20 de ani de viaţă – deşi n-au fost căsătoriţi (iar Tinca Vartic şi-a dorit toată viaţa ei să fie mireasă – îmi spune Constantin Parascan; de aceea, după moartea lui Creangă, avea să se mărite) se află deasupra laviţei din camera din stînga. În timp ce în camera din dreapta, care era cameră de lucru, se află un tablou al lui Creangă – singurul, de altfel, cu marele povestitor.
Ion Creangă s-a stins în ultima noapte a anului 1889, acelaşi în care a murit şi prietenul său, Mihai Eminescu. Există mărturii conform cărora urătorii se aflau în curtea Bojdeucii în acea noapte. Erau elevii de la şcoala unde Creangă fusese învăţător. Profesorul Constantin Parascan a întîlnit, în urmă cu aproape 30 de ani, o femeie care a făcut parte din grupul acela de colindători. Ea i-a povestit cum aşteptau, ca în alţi ani, ca învăţătorul Creangă să apară în uşă şi să le dea nuci şi covrigi, sau să-i pună să mai zică o dată „Pluguşorul“, ca să ureze şi el cu ei. Însă atunci terminaseră de urat şi nu apărea nimeni în uşă. Aşa că unul dintre copii şi-ar fi făcut curaj şi s-a apropiat de fereastra casei. Atunci l-a văzut pe domnul învăţător întins pe o laviţă şi pe Tinca Vartic aprinzîndu-i o lumînare. De atunci, la fiecare sfîrşit de an, curtea Bojdeucii se umple de colindători. Ţicăul îl pomeneşte pe Creangă. Se spun colinde, se împart sarmale şi colivă, iar ţicăuanii sînt mîndri că pe strada lor a trăit unul dintre cei mai mari povestitori. Toţi îi ştiu poveştile şi le spun mai departe nepoţilor.
Ceva mai sus de Bojdeucă locuieşte familia Constantin şi Despina Găinariu. Doamna Despina, sau doamna Didi cum îi spune toată lumea, face în fiecare an sute de sarmale pentru pomenirea lui Creangă. Vin şi femeile din vecini. Una aduce varza, alta orezul, împăturesc sarmalele şi le pun să fiarbă, de miroase-n tot Ţicăul. „Într-un an – îşi aminteşte doamna Didi – au venit de la Humuleşti cu un autobuz plin cu copii îmbrăcaţi în costume populare. Au adus atunci o colivă mare ca o roată de car. Şi e aşa de frumos că ţi se face pielea buburuză!“ Doamna Didi e convinsă că nepotul ei are ceva din năzdrăvănia lui Nică a lui Ştefan a Petrei. Şi uneori îi spune: „Măi, mamă, tu eşti ca Nică! Vino să-ţi povestească buna cum citea Nică şi a vrut să prindă el o muscă cu cartea. Sau cum se ducea la furat cireşe…“ De altfel, în amintirea Amintirilor..., profesorul Parascan a sădit cîţiva cireşi în spatele Bojdeucii. Înainte, era un muzeograf care vara cumpăra cireşe şi le agăţa în copaci, ca să-i ducă pe vizitatori cu gîndul la celebra scenă cu furatul cireşelor.
Spuneam că ţicăuanii sînt mîndri că pe strada lor a trăit Ion Creangă. Pe de altă parte, le place să creadă că fiecare dintre ei are ceva din Creangă. Nepoţii – neastîmpărul copilului din Humuleşti. Soţul doamnei Didi, de exemplu, a jucat pînă tîrziu, cînd a ieşit la pensie, în „Capra cu trei iezi“, la spectacolele de la Spitalul de copii, unde a lucrat. Era lupul cel rău. Îmbrăca costumul şi îi speria pe copii. Şi acum îşi mai drege glasul, uneori, şi cîntă „Trei iezi, cucuieţi, uşa mamei descuieţi…“ La fel, preotul de la Parohia din Ţicăul de Sus, de la Biserica Sf. Haralambie, dacă ar fi puţin mai înalt, ar fi leit Creangă. Ca să nu mai spun cît de frumos povesteşte scena preferată din Amintiri... cu Chiorpec Ciubotaru şi că îl cheamă Părintele Brînză. Glumeşte uneori şi spune că parohia Părintelui Smîntînă (aşa cum i se spunea lui Creangă, pe vremea cînd era preot, cu referire la tenul său foarte deschis la culoare) este păstorită acum de Părintele Brînză.
În noaptea dinaintea plecării mele din Iaşi a nins din nou. Aşa că n-am rezistat să nu mai fac un drum în Ţicău, să fac poteci pe ulicioarele înecate în zăpadă şi să mai văd încă o dată „Bojdeuca de căsuţă“, şi dealurile dimprejur.
Varianta audio a acestui reportaj poate fi găsită la: http://www.romania-actualitati. ro/acasa_la_creanga-23013
Liliana Nicolae este jurnalist la Radio România.