Bogdan, şcoala şi jocurile de noroc

27 martie 2013   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

Vineri seară – ne-am adunat în familie. Tata citeşte ştirile: un taximetrist a fost înjunghiat de un băiat de 18 ani, elev la un liceu „de elită“ din Botoşani. Spre oroarea mamei, e vorba despre acelaşi liceu la care învaţă şi fratele meu, şi pe care l-am absolvit şi eu. Băiatul l-a atacat pe taximetrist cu un cuţit, pe o stradă întunecată, pentru a-i lua banii. Poliţia l-a găsit la trei zile după întîmplare, în timp ce juca la păcănele. Acum e în arest şi îşi aşteaptă sentinţa.

Discuţia se aprinde în familie, iar fratele meu este prins la mijloc: îl cunoşteai pe băiatul ăsta? Vezi, şi el tot cu jocurile, ca şi tine! Fratele meu – a cărui principală distracţie sînt jocurile online – se apără: „El juca pentru bani, eu nu.“ O lungă şi încîlcită conversaţie despre generaţiile tinere, în care se pomeneşte despre distracţie, responsabilitate, pericol. Vreau să aflu mai multe despre ce s-a întîmplat cu adolescentul acuzat de crimă, pomenit în ştiri drept Bogdan C. Dependenţa de jocuri de noroc m-a fascinat de cînd am aflat, de la o clinică de psihiatrie, că cele mai multe cereri de tratament pentru dependenţă, pe care le primesc, sînt legate de jocurile de noroc.

Oare ce se întîmplă în mintea tînărului? Ce vise are? Ce voia să facă cu banii pe care spera să-i cîştige? Cît mai contează asta acum, cînd s-a trezit în închisoare?

Din articolele şi comentariile de pe Internet am aflat numele întreg al lui Bogdan. Părinţii lui lucrează în Italia, iar el locuia cu bunicii. Am sunat apoi la Poliţie, să aflu dacă aş putea să-i iau un interviu. O voce feminină mi-a explicat că doar familia îl poate vizita, dar mi-a sugerat că aş putea afla mai multe de la şcoală. Luni dimineaţă, băteam la uşa directorului de la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu“.

La liceu

Am intrat încet şi le-am salutat pe cele trei doamne aşezate în jurul aceluiaşi birou, care m-au privit oarecum încruntate. Am recunoscut-o pe noua directoare, după teancul de acte pe care le semna în continuu. Sînt sigură că o cunosc, dar nu-mi amintesc numele. Doamnele îşi văd de treabă şi nu par deloc curioase să afle de ce stau în picioare în faţa lor. Mă simt din nou ca la 14 ani, confuză în faţa unei birocraţii pe care nu o înţelegeam. Mă întreb dacă nu mă confundă cu unul dintre elevii liceului, aterizat în locul greşit. Îmi revin, merg mai aproape şi întreb: „Putem să vorbim cinci minute?“ „Cinci minute e mult“ – îmi răspunde directoarea scurt, întorcîndu-se la actele ei.

Mă prezint. „Am învăţat şi eu, acum mai bine de şase ani, aici, la liceu, iar acum lucrez pentru o clinică de reabilitare şi scriu pentru Dilema veche. Am auzit despre cazul băiatului dependent de jocuri de noroc şi aş vrea să aflu mai multe despre el, pentru un articol despre dependenţă. Aş putea să vorbesc cu diriginta lui? „Bogdan are un diriginte“ – îmi răspunde directoarea –, „dar el nu ştie multe. Ce se întîmplă în afara orelor nu e treaba şcolii, e responsabilitatea părinţilor. Dar dacă părinţii au plecat să facă avere afară... Dar de ce nu scrieţi despre ceilalţi copii? Uitaţi, trupa de teatru tocmai s-a întors cu un premiu“ – şi arată către o vitrină încărcată cu trofee. „De ce nu scrieţi despre cei care merg la olimpiadă?“ Pentru că eu voiam să scriu despre ce i s-a întîmplat lui Bogdan.

O întreb dacă Bogdan era un elev bun, aşa cum citisem în ziare. „Nu, Bogdan era un copil normal, nu strălucit la învăţătură, aşa cum l-au prezentat ziarele, ca să-i facă povestea mai dramatică.“ Îi spun că nu vreau să scriu senzaţional, ci vreau să arăt pericolele dependenţei de jocuri de noroc. „Am în geantă şi nişte postere de la clinica pentru care lucrez, cu mesaje despre dependenţă...“ – dar doamna directoare mă asigură că nu sînt necesare: „Acum două săptămîni, au fost de la campania antidrog, în liceu, au avut lecţii cu specialişti şi le-au lăsat şi postere. Elevii sînt informaţi, dar, în afara şcolii, noi nu avem ce face. E responsabilitatea părinţilor. Nu ştiam ce probleme are el. Şi eu i-am fost profesoară. Era un elev mediu, normal. Încercaţi la Poliţie, noi nu ştim nimic.“ Mulţumesc şi ies din birou. Arunc o privire pe avizierul de lîngă secretariat. Anunţuri de la facultăţi şi bănci. Mulţi fluturaşi de la 112. Nici un afiş despre dependenţă.

Rolul şcolii?

Pînă la ieşirea din liceu, mirarea faţă de atitudinea ostilă a directoarei s-a transformat în furie. Nu-mi venea să cred cum conducerea şcolii se apăra de orice responsabilitate pentru ce i se întîmplase lui Bogdan şi trata cu atîta răceală cazul unui elev ajuns în închisoare. Mă întrebam dacă vechiul director ar fi făcut la fel – mi-l aduceam aminte drept un om sumbru şi ocupat, dar parcă mai prietenos. Furia mi s-a transformat în îngrijorare: dacă cei de la conducere sînt atît de ostili faţă de o fostă elevă, ce spune asta despre ce se întîmplă în liceu?

Şi cum rămîne cu Bogdan? Directoarea nu consideră că şcoala are vreun amestec în situaţia lui. Cu toate acestea, îşi asumă cu mîndrie gloria trupei de teatru şi a elevilor olimpici, care au umplut biroul pe care îl ocupă în prezent cu atîtea trofee. Totuşi, la 18 ani, un elev este dependent. Şcoala nu crede că are vreo vină, iar părinţii sînt în altă ţară. Viaţa îi e deja marcată de o tentativă de omor, dependenţă gravă şi închisoare.

În 2011, odată cu absolvirea masterului, am spus adio sistemului de învăţămînt românesc. Ani de zile, viaţa mi s-a învîrtit în jurul şcolii. Lecţii, teste, examene, eseuri. Profesori mai mult sau mai puţin dedicaţi, de la care am învăţat multe, şi alţii care ar fi preferat să se afle oriunde altundeva decît în sala de clasă. Voluntariate şi alte proiecte, prin care am cunoscut şi mai mulţi oameni şi m-am simţit utilă. Cînd am terminat şcoala, am simţit un gol de timp şi de oameni. Nu mai trebuia să mă duc la cursuri, dar am continuat să studiez pe cont propriu. Nu-mi mai vedeam colegii în fiecare săptămînă. Pe profesori i-am revăzut în treacăt. Curînd, mi-am dat seama că aventura vieţii mele abia începuse.

Ce nu înţelege doamna directoare este că, pentru un elev, şcoala reprezintă mult mai mult decît cîteva ore de curs pe zi – poate fi întreaga lui viaţă. La şcoală îţi cunoşti prietenii cu care împărtăşeşti pasiuni şi îţi petreci timpul liber. După ore, principala ta responsabilitate e aceea de a-ţi face temele şi de a te pregăti pentru a doua zi. La şcoală înveţi cine eşti, ce poţi să faci, la ce eşti bun şi cum poţi fi de folos societăţii. Sau, cel puţin, asta cred că ar trebui să înveţi.

Independenţă/dependenţă

Pentru mine, şcoala a însemnat independenţă. La 15 ani, am plecat de acasă, să locuiesc cu o prietenă a mamei, pentru a merge la un liceu bun. La 18 ani, locuiam singură. La 19 ani, mă mutasem la 500 de kilometri de casă, pentru a studia la facultatea la care reuşisem să intru, cu un dosar greu, interviu şi mari emoţii. La 20 de ani, călătoream singură în străinătate, printr-un program de schimb între universităţi. Între timp, am întîlnit adolescenţi români care, la 14 ani, şi-au luat soarta în mîini şi au plecat la liceu în SUA sau în Japonia.

Bogdan s-a întîlnit foarte devreme cu o forţă nefastă, care nu i-a dat prea multe oportunităţi: dependenţa. Dependenţa e un semnal de alarmă – ceva nu merge bine. Te poate duce în locuri în care nu vrei să fii, făcînd lucruri pe care nu vrei să le faci. Însă, dacă depăşeşti testul dependenţei, poţi deveni un om mai puternic şi mai responsabil. Asta dacă primeşti tratament, prea puţin disponibil în România.

Măsurile de prevenţie sînt timide şi superficiale. Preţul ţigărilor a crescut, dar la chioşcuri sînt expuse chiar în faţa cumpărătorilor. Sticlele cu alcool îţi fac cu ochiul, de cum intri în magazin. Sălile de jocuri şi casele de pariuri te pîndesc la orice colţ de stradă. Panouri şi bannere afişează reclame la site-uri unde se poate juca poker.

Pe de o parte, dependenţa are o imagine boemă: cowboy-ul singuratic, cu ţigara în gură, scriitorul cu sticla de vin lîngă el, bogatul excentric căutînd adrenalină în cazino. Ce nu se vede sînt certurile în familie, depresia şi nevoia disperată de a lua o nouă doză.

La sfîrşitul lui decembrie 2012, intram într-un cazino central din Bucureşti. Voiam să aflu ce se afla în spatele pereţilor fără ferestre. Afară – litere şi semne străluceau în culori fosforescente. Înăuntru – o sală întunecată, plină de sloturi şi oameni singuri. Ruleta rămăsese fără crupier: apăsai un buton, setai numerele şi suma pariată şi aşteptai ca roata să-ţi arate dacă ai avut noroc sau nu. Am hrănit şi eu aparatele cu 20 de lei, dar n-am primit nimic înapoi. Am hotărît că acolo se opreşte „investiţia“ mea din acea seară. M-am mai învîrtit o vreme în jurul sloturilor. Pe ecrane se aprindeau lumi exotice şi comori.

Manuela Boghian a absolvit Colegiul Naţional „Mihai Eminescu“ din Botoşani şi lucrează pentru Centrul de reabilitare „Castle Craig“.

Foto: O. Garbasevschi, M. Boghian

Mai multe