Bîrfe şi cîrpe de praf

Am început să mă gîndesc la modul serios la ele - ca la un personaj colectiv, un fenomen social, o "breaslă", amintindu-mi, pe de altă parte, de blocurile vechi, construite în perioada interbelică care încă mai au la mansardă sau la subsol odăi meschine "pentru servitori", transformate la un moment dat de comunişti, odată cu naţionalizarea, în "apartamente" pentru familii întregi -, în ziua în care am surprins o discuţie în metrou. În trenul care venea de la IMGB şi mergea spre staţia Pipera. Cele două femei puteau să vină de oriunde, dintr-un cartier mărginaş al Bucureştiului, însă era clar pentru mine că se îndreptau spre zona rezidenţială. De fapt, se duceau la serviciu. Poate că se cunoscuseră în cartier, poate că erau vecine de bloc, poate că se împrieteniseră chiar aici, în tren. Prima era trecută de 50, genul de femeie căreia ţăranii din piaţă îi spun "mamaie", ofilită, durdulie, cu buze date cu un strop de ruj prea roşu, cu faţa căzută - pentru că aşa e ea de fel, cam posacă. A doua, spre 40, mai atent îmbrăcată decît prima, cu vagi urme de cochetărie, cu ceva aur pe la gît şi în urechi, genul de fostă muncitoare la o fabrică "de textile", cu gesturi febrile, neliniştite. "Tu mergi de la doişpe?" - întreabă prima. "Păi, da, că întîi iau copiii de la şcoală... nu-i departe de casa lor, la două străzi." "Cît de mari îs copiii?" "Unul de-a întîia şi ăla mare de-a patra." "Şi ce le dai azi de mîncare?" Femeia mai în vîrstă i se adresează celei mai tinere pe un ton aproape matern. "Mai e nişte supă cu tăieţei de ieri... şi le fac din alea congelate, crochete de peşte, că alea le place. Cu nişte piure, ăsta îl fac repede. Şi dup-aia, dacă reuşesc să-l culc pe ăla micu, mă apuc de gătit. Ăla mare se duce la lecţii sau îl las să se uite la televizor..." Din următoarele replici înţeleg că femeia mai tînără e doar bonă (deşi mai şi găteşte din cînd în cînd), pe cînd cealaltă e şi bonă, şi "femeie". În cîteva cuvinte îşi descrie o zi de lucru, mai mult pentru a-şi demonstra eficienţa. "Prea multe n-am de făcut... că e casa ca la Neckermann" (mai există expresia asta?!). "Pun aspiratorul, mai şterg un praf, dau cu o soluţie pe parchet..." "Nu dai cu Cif?" "Nu. E ceva nemţesc. Nu se găseşte la noi! Mai spăl un geam, dacă mi se pare murdar... bag rufele la maşina de spălat. Ce mai fac? Le calc pe alea uscate. Şi pînă să vină ea, pe la şapte, apuc să fac mîncare." "Ce ai făcut săptămîna asta?" "Mai multe, că fac trei, patru feluri pe zi... El e foarte pofticios. Îl întreb ce să-i gătesc şi îmi spune că şi d-aia, şi d-aia, şi dup-aia le aruncă. Era să le zic odată să-mi dea mie ce rămîne, că duc la ţară, la porci, dar mi-a fost nu-ştiu-cum. Am făcut două ciorbe - una de văcuţă, una cu pui. Am făcut o musaca de vinete. O friptură la cuptor cu cartofi. Şi salate că ea ţine cură. Toată ziua mă pune să-i fac salate. Îmi dă nişte reţete de prin reviste, că p-astea ale mele cu maioneză nu pune gura. E sucită." Femeia mai tînără a devenit deja extrem de curioasă. Presimte că vor urma micile bîrfe. Farmecul serviciilor lor este că seamănă din cînd în cînd cu rubricile mondene din ziarul Libertatea. Femeia mai în vîrstă, cu o voce scăzută: "Ea lucrează la televiziune". Femeia mai tînără, cu o voce surprinsă: "Da? La ce canal?". "Nu ştiu, că a fost la mai multe, dar nu apare... la televizor." Bona e dezamăgită, deja doamna celeilalte nu mai prezintă interes, însă se simte datoare să-şi prezinte "patronii" ei. "El e manager. Cred că îl văd pe acasă de două ori pe săptămînă. Ea n-am înţeles ce face, că vine, stă cinci minute, dă două telefoane şi pleacă... Io cred că are pe cineva... bine că n-am văzut-o cu nimeni, dar aşa zic eu, din experienţa mea. Se vede! Mai e şi mă-sa care mă inervează. Cînd vine, numai cu ochii pe mine stă. Că de ce nu încălzesc la microunde, că de ce îi las pe copii să mănînce dulce, imediat după-masă, că de ce am mutat floarea... Ea n-ar ridica un pai de pe jos! Şi nu ştie să se poarte cu copiii ca o bunică. Nu cred că-i iubeşte. Apropo, copilul tău cum e?" Femeia mai în vîrstă clatină din cap: "Rău!". Cobor cu regret la Aviatorilor. Metroul le duce mai departe pe cele două femei şi mica lor şuetă, spre staţia Pipera. Domesto Bătăi puternice în uşă (nu merge soneria). Marieta strigă la mine de parcă aş fi surdă: "E opt. Am venit prea repede?". Are faţa rotundă, părul rar, braţele albe ca de aluat. Se descalţă (vă rog, nu e nevoie!), inspectează casa cu un ochi de cunoscător. Strigă din nou: "Ai cumpărat?". Studiază "produsele" aliniate pe gresia din baie, mop-ul, cîrpele. Cu buzele ţuguiate: "Nu e bine. Nu ţi-am zis să iei Domesto? Fără Domesto nu facem nimica!". Da, uitasem de "Domesto". Cobor pînă la supermarket să cumpăr. Între timp, ea se schimbă şi se apucă de treabă. O găsesc cocoţată pe pervazul ferestrei, frecînd un geam cu sîrg. "Ia, mamă, ţine-mă un pic, că mi-e frică... şi trebe să mă aplec oleacă pe dinafară!" O ţin, stau la etajul şapte. "Poţi să schimbi tu apa asta... uite, e deja neagră! Of!" Ton de reproş. De cînd n-au mai fost spălate geamurile? Încerc să-mi amintesc. De cînd le-am montat. Cu admiraţie: "Astea îs termopane din alea bune!". Peste jumătate de oră, se plînge că o dor şalele. Apoi o văd în patru labe, în bucătărie. Mă simt prost. "Mamă, poţi să mă ajuţi să dau dulapurile astea la o parte?" Le dăm. Strigă de undeva din spatele dulapului: "Aţi avut gîndaci şi aţi dat cu otravă, aşa-i?". La rugămintea ei, schimb din nou apa. "Tu, dacă ai de plecat undeva, du-te! Că mă descurc io aicea şi singură... dacă ai încredere să mă laşi!" Am încredere, dar nu plec. Mă prefac că lucrez la laptop. Strigă: "Mamă, poţi să urci tu pe scaun şi să iei păienjenii ăia că eu n-ajung!". Urc, iau "păienjenii". Rîde. "Ce să-i fac dacă aşa m-a lăsat Dumnezeu... mică!" Bucătăria e aproape gata, dar şi "Domesto" s-a terminat. "Nu te duci să mai iei unul? Fără Domesto, nu iese baia cum trebe!" Şi nu mai am cumva nişte cîrpe curate? Ba da, îmi rup un tricou. Voce din debara: "Ce faci, mamă, cu hainele astea de la ţii aicea-n saci?". "Nu le mai port şi n-am avut timp să le arunc!" "Păi, dă-mi-le mie dacă tot le arunci! Le duc la ţară, la o nepoţică!" I le dau. Şi le pune deoparte. Mă întorc la computer. "Mamă, trebe să te scol un pic de acolo, ca să şterg sub birou... numa cinci minute!" Mă ridic, stau stingheră lîngă ea, în picioare. "Şi computerul ăsta cum se spală, mamă, că io nu ştiu... Să nu-l stric!" "Lăsaţi că mă ocup eu de el!" După încă vreo două ore se refugiază în baie, ultima redută care trebuie să-i cedeze. Din baie se aud nişte bolboroseli şi sîsîieli de parcă Marieta s-ar lupta cu niscaiva şerpi acvatici. Mă strigă. S-a terminat "Domesto"? Cu mîndrie: "Uite, mamă, cum arată cada! N-a mai fost aşa curată de cînd s-a dat blocu-n folosinţă!". Recunosc că aşa e. "Şi ţi-am pus aicea pe chiuvetă o laveţică. Cînd se mai murdăreşte, mai ştergi şi tu, ca să nu mai prindă jeg... bine?" Roşesc. Ziua de lucru s-a terminat. În privinţa plăţii ne înţeleseserăm la telefon, însă ştiam că "se obişnuieşte" să dai şi ceva de mîncare, la final. Improvizez: crenvurşti, ouă, brînză. "Crenvurştii ăştia parcă-s plastic!" Rîde cu gura plină. "Nu vreţi o bere?" Bea vreo două şi dintr-odată parcă ne cunoaştem de-o viaţă. Nu-i mai vine să plece. "Auzi, mămică, ia mai dă tu o fugă pînă la magazin şi ia o varză şi nişte kaiser... să-ţi fac o vărzucă la cuptor că văd că n-ai nimica de mîncare în frigider! Nu-ţi mai cer nici un ban... e plăcerea mea!" Varza a fost bună, dar curăţenia - cam de mîntuială.