Biblia în torpedo
Sînt " şi, probabil, voi rămîne " o clientă a taxiurilor bucureştene. Nu conduc şi, atunci cînd nu merg pe jos, iau taxiul. Fac acest lucru dintotdeauna: adică din anii ’90 încoace. Ca atare, sînt tobă de istoria companiilor de taxi bucureştene, a scindărilor, grupărilor şi falimentelor lor. Evident, pe toate le ştiu după ureche, de la… taximetrişti. Prin ’97-’98, cînd nu aveam maşină, dar posedam copil mic, nu mă deplasam, în lupta mea cu microbii, decît cu taxiul, atunci cînd duceam bebeluşul undeva. Ne aflam în vremurile de glorie ale Glucozei şi Titan-lui, destul de proaspăt desprinse din ceauşistul Getax (care, de altfel, se păstrase şi el chiar sub acest nume). Exista şi Cobălcescu, singurul dintre cele desprinse din 953-ul de odinioară care a rezistat pînă azi, dar eu preferam Glucoza. În cartierul Dristor, unde locuiam pe atunci, Glucoza era… la modă. Pe lîngă Spitalul "Babeş" stătea o pleiadă de taximetrişti. Puteai alege şi, dacă mergeai de mai multe ori, ca noi, îi ştiai pe cei "buni" şi pe cei "răi". Erau "buni" cei care nu încercau să te păcălească chiar atunci cînd nu puneau aparatul (ceea ce se practica frecvent); care erau de acord să închidă geamul, cu preţul sufocării generale, ca să nu-l tragă curentul pe copil; care nu te ocoleau; care acceptau să oprească în mai multe locuri şi să stea după tine cît aveai nevoie, fără să te taxeze oficial; şi, în sfîrşit, cei care erau prietenoşi şi ştiau să poarte conversaţia adecvată cu clientul. Adecvată era atunci cînd nu erau nici morocănoşi şi foarte scorţoşi, dar nici mult prea familiari, pînă la obrăznicie: atunci cînd se pricepeau, instinctiv, să păstreze o linie de mijloc, aparent grijulie şi personalizată, de fapt bătînd cîmpii despre lucruri generale, care nu te implicau în mod real, precum politica sau educaţia copiilor. Maria, de la Glucoza de atunci, mamă a cinci copii (mari), era foarte bună. La fel dl Popescu, care ne-a dus ani de zile pînă-n Cişmigiu şi înapoi, pînă la Nik şi retur, salvîndu-ne de greutăţi, furtuni şi treburi practice neplăcute. Alături de ei am trăit (fără neapărat să împărtăşesc) o serie de vane vise postrevoluţionare timpurii precum concursurile televizate, Caritas, FNI (din care nici unii nu am reuşit să ne îmbogăţim, dar am "compătimit" împreună…). Printre cei aşa şi aşa se numărau o Mariana (erau mai multe, numele era răspîndit în breaslă) care avea calitatea de a fi singură, feministă, cu diverse cuie împotriva bărbaţilor, dar cam piperată. Şi o altă Mariană, frumoasă, blondă, care a plecat în Germania, despre care umblau poveşti cam deocheate cu şi printre colegi. Printre cei de ocolit era o altă doamnă, nu-i mai ţin minte numele, care, pe atunci, adăsta pe la Universitate. Dacă te lăsai în mrejele ei, îţi povestea viaţa: şi nu fusese una uşoară " biata femeie trecuse prin multe. Asta nu ar fi avut de ce să te sperie: problema era că, atunci cînd şi-o re-depăna, era în continuare atît de afectată de ea, încît ori greşea traseul, ori conducea brambura. Ţin minte că odată am pus-o să oprească şi am coborît urgent, cît am mai putut. Şi în zilele noastre, cît de cît mai aşezate (din perspectiva taxiurilor), se pot întîmpla astfel de situaţii. Sînt, şi acum, destui taximetrişti care sar calul: soluţia rămîne, în condiţiile astea, să-i pui să oprească, autoritar, şi să "sari" şi tu din maşina lor, dacă poţi " eu am putut de vreo trei ori, cînd mi s-au părut obraznici. Alţii sînt inofensivi, dar obositori: am mers, odată, cu unul care înjura prea evident în trafic, îi ura pe toţi ceilalţi şoferi; cu altul care suferea de "teoria conspiraţiei": considera că noi, românii, sîntem "poporul ales" şi lucrurile rele ce ni se întîmplă sînt pentru că UE ştie chestia asta şi vrea să ne distrugă; în sfîrşit, cu altul căruia dispecera însăşi îi spunea "părinte", avea Biblia în torpedo, adnotată, şi care, în urma unei discuţii controversate, m-a pus să-i citesc din ea, cu glas tare, ca să mi-o şi poată explica… Recent, am călătorit cu unii agreabili: de pildă, cu un băiat destul de tînăr, care ştia cu o exactitate uluitoare numele aproape tuturor străzilor din Bucureşti, înainte ca vreuna dintre ele să ne iasă în cale… Unii m-au scos din nebănuite încurcături, fiindu-mi parteneri adevăraţi în ocolirea ambuteiajelor. Cu alţii am fost şi am rămas prietenă: cum ar fi dl Fane, cu care merg şi acum, de la care aflu tot ce mişcă la nivelul politicii, preţurilor, ofertelor… Cred că să mergi cu taxiul e, în continuare, o experienţă, pentru un bucureştean, care nu trebuie ocolită. Şi un leac împotriva plictisului şi singurătăţii.