Berlin, oraşul real şi cel ficţional
Din avion, Berlinul şi împrejurimile lui par o machetă perfectă – spaţii bine delimitate, o reţea de străzi şi şosele care se întretaie şi comunică impecabil între ele, careuri de clădiri cu cinci-şase etaje, albe cu acoperişuri roşii, depozite identic aliniate, parcuri aparent egale ca dimensiuni, uneori cu lacuri rotunde în mijloc, terenuri de sport. Fiecare parcelă de pămînt îţi dă senzaţia că e folosită cu un scop bine gîndit de dinainte, nu vezi maidane, fabrici sau hale industriale abandonate, grupuri de case în paragină despărţite unele de altele de bucăţi inutile de cîmp. De parcă un arhitect şi-ar fi planificat de la bun început oraşul ca pe
un loc ideal pentru cei care trăiesc acolo. Aceasta a fost şi una dintre temele celei de-a 15-a ediţii a Festivalului Internaţional de Literatură de la Berlin – oraşe ale viitorului, oraşe ficţionale
oraşe reale. Mai arunc încă o privire, cu emoţie, oraşului pe care tocmai îl survolăm. Este pentru prima oară cînd ajung aici, deşi de cîţiva ani Berlinul exista pe lista locurilor pe care mi-aş fi dorit să le vizitez, înaintea multor alte capitale ale lumii. Am mai coborît un pic, ne apropiem de pistă – în mijlocul îngrămădirii urbane tronează Berliner Fernsehturm, turnul de televiziune redegist care s-a vrut, în anii ’60, un simbol al Berlinului de Est. Cu cei 368 de metri ai săi, este a patra structură ca înălţime din Europa, îl vezi de aproape oriunde în partea centrală a oraşului şi nu te poţi rătăci, toate drumurile duc la Alexanderplatz.
Însă imaginea din avion nu este nici pe departe o imagine reală a Berlinului. Un oraş aparent haotic şi creativ, dar care are „la bază“ o solidă disciplină nemţească. Un oraş divizat şi reunificat unde poţi simţi, în acelaşi timp, un socialism „lejer“, familiar şi oarecum reconfortant pentru că-ţi trezeşte amintiri adînc îngropate în memorie, dar şi Occidentul „profund“, adevărat, la care visam noi, toţi cei din Est. Însă, înainte de toate, un oraş viu, efervescent, de care ţi se face dor încă dinainte de a-l părăsi, încă din momentele în care îl străbaţi, aşteptîndu-te ca la fiecare colţ de stradă să descoperi ceva nou.
My charming Berlin
De data aceasta am folosit o aplicaţie, stay.com, şi mi-am încropit încă de acasă un ghid virtual, ţinînd cont de recomandările altora. Am îngrămădit pe hartă „obiective“ cît pentru o lună, încercînd să apreciez distanţele, apoi am lăsat GPS-ul să-şi facă treaba. Din cînd în cînd mă uitam amuzată la turiştii americani de vîrsta a treia care îşi fluturau hărţile on paper, învîrtindu-le pe toate părţile – „Are you sure we are here?“ („Eşti sigur că sîntem aici?“). Cîte oraşe n-am vizitat aşa, cu hărţi din care nu pricepeam nimic! Însă acum mă orientam după „bulina“ mea de pe harta virtuală, mă deplasam eu, se muta şi ea. Singurul dezavantaj – acea rătăcire dulce pe străzile unui oraş străin, momentul în care te pierzi şi nu mai ştii unde eşti, încerci să refaci drumul din memorie, scotoceşti după repere şi în sfîrşit descoperi ceva cunoscut, o florărie, un fast-food, un scuar şi te bucuri ca un copil care se joacă de-a exploratorii – da, sînt pe drumul cel bun! GPS-ul îţi anulează reperele tale şi ţi le împrumută pe ale lui.
Aşadar, aplicaţia a denumit ghidul meu virtual
un nume predestinat, aş zice, fiindcă aproape tot ce am descoperit în Berlin, în doar trei zile, mi s-a părut fermecător.
În prima seară, după ploaie, cu nişte nori dramatici deasupra capului (toţi norii din Berlin mi s-au părut „photoshopaţi“, spre deosebire de norii pîcloşi şi otova din Bucureşti), pe străduţele cochete din Nikolaiviertel care îmi amintesc de Cluj, printre baloane de săpun şi urşi imenşi de pluş care se odihnesc pe bordură cu feţe mucalite. Comand pui, iar chelnerul neamţ, cu un şorţ lung şi alb, impecabil, şi cu o falsă atitudine extrem de serioasă, profesională, care ascunde un zîmbet uşor ironic, îmi spune că „am greşit“ localul. „Noi avem doar specialităţi de porc, puiul e peste drum!“. Doi englezi
se înfruptă din primii lor currywursti uriaşi. Turiştii reapar ca ciupercile după ploaie şi invadează localurile, mă întreb unde au stat ascunşi pînă acum. Berlinul e plin de turişti, indiferent de sezon, însă de multe ori nu-i recunoşti pe stradă, nu-i vezi bulucindu-se ca la Paris şi afişîndu-şi cu ostentaţie statutul de turist. O explicaţie ar fi faptul că Berlinul are mai multe centre de interes, culturale şi nu numai, aflate la o distanţă destul de mare unele de altele, aşa că turiştii sînt nevoiţi să folosească trenurile S-Bahn şi U-Bahn, să se amestece cu berlinezii. În plus, mai e şi senzaţia că eşti înghiţit de marele oraş cosmopolit şi că, într-un timp extrem de scurt, începi să-i aparţii.
Într-un supermarket de lîngă Alexanderplatz, alintată de berlinezi Alex, tinerii cumpără bere la 50 de cenţi doza, ca să o bea pe bordură. În Berlin poţi bea în spaţiile publice oriunde şi în orice condiţii, nu vine nici un jandarm ca să te ia la rost că ai încălcat legea şi să-ţi facă proces-verbal, cum ni se întîmpla, în adolescenţă, în parcul Cişmigiu. Aşadar, se bea bere nu doar în Alexanderplatz – loc de întîlnire şi de şuete, poţi vedea, de pildă, în S-Bahn, oameni la costum care se întorc de la job, deschid cîte o sticlă de bere rece şi dau noroc. Atitudinea berlinezilor e, în general, extrem de relaxată, par oameni fără probleme care se bucură de oraşul lor. De exemplu, se adună în Alexanderplatz seară de seară, fără vreun scop anume, aparent nu se întîmplă nimic aici, în afară de spectacolul stradal oferit de artişti de toate genurile care strîng mărunţiş pentru bere, mîncare sau „for weed“ – „pentru iarbă“ (cum scria pe o pancartă a unui hippie destul de fumat deja, însă nimeni nu avea nimic să-i reproşeze). Alexanderplatz este o piaţă oarecum gri, rece, comunistă, cu o mască occidentală, înconjurată de zeci de magazine, fast-food-uri şi buticuri cu haine de firmă şi de fiţe, mirosind amestecat a cîrnaţi, prăjeli, burgeri,
chinezeşti, condimente indiene şi a toate aromele din lume. Într-un colţ, un ucrainean cîntă la chitară şi un domn în vîrstă, în cărucior cu rotile, e un fel de
– îi face galerie şi adună public. Chiar în mijloc, un grup de artişti se joacă cu focul, jonglează spectaculos cu torţe aprinse. Într-un pasaj, un puşti spune, într-o engleză aproximativă, că n-a mai mîncat de trei zile şi desenează pe asfalt, pe teme sociale şi politice. De data asta,
-ul e un cîine. Toate aceste lucruri se întîmplă în paralel şi par să nu se sfîrşească niciodată, dacă se termină ceva, începe altceva. Şi tot în paralel se bea bere, se discută, unii se oferă să-ţi facă tatuaje, alţii se sărută şi nu neapărat cu parteneri de sex opus.
Las în urmă Alexanderplatz cu senzaţia că am fost într-un Turn Babel, într-o lume globalizată, dar care supravieţuieşte într-o armonie deplină, cu toate ciudăţeniile ei.
La ora 11, în timpul săptămînii, toate pub-urile şi berăriile sînt pline. Văd cupluri de 60-70 ani care se simt bine în faţa halbelor cu spuma lor regulamentară, perfectă, şi mă gîndesc cu amărăciune la părinţii mei din România şi la alţii asemeni lor care nu au parte de o astfel de normalitate. Mă aşez la o mică berărie, pe colţ, unde scrie că ei produc berea „în casă“. Sînt doar trei mese pe trotuar, însă vînzoleala de aici are ceva aparte, ori e un vad bun, ori berea e foarte bună. Observ la masa de alături doi bătrînei care îşi beau berea în tihnă, povestesc de-ale lor, probabil deapănă nişte amintiri, căci au o atitudine uşor nostalgică (pentru că nu vorbesc germana, încerc să deduc stări, poveşti, relaţii între oameni). Mă gîndesc automat la moşuleţii noştri „de cartier“, cu berea la pet în mînă, seara, în faţa buticurilor non-stop. Ca înfăţişare, nici aceştia doi nu sînt departe, iar ca relaţie pare să fie vorba despre o îndelungată prietenie. La un moment dat, unul se ridică şi pleacă. Descopăr că celălalt are un şorţ în faţă, vine la masa mea, mă întreabă dacă mi s-a luat comanda. Ne conversăm un pic, vorbeşte, ca majoritatea berlinezilor, o engleză impecabilă. E patronul, omul care face berea. Şi-mi aduce zîmbitor, cu gesturi de o lejeritate care mă emoţionează, cea mai bună bere pe care am băut-o vreodată.
Mă întorc spre hotel, pe străduţe pustii, străbătute doar de bicicliştii nocturni, şi-mi imaginez că oraşul adoarme treptat şi că distracţia e pe sfîrşite. Însă aud un zvon de muzică. Într-o piaţetă, pe un ring improvizat de dans, se dansează samba. Mă interesez, este un mic festival de dans, în seara aceasta e samba, mîine va fi tango argentinian. Vreo zece cupluri obişnuite, oameni care în timpul zilei sînt probabil funcţionari la vreo bancă sau agenţi de vînzări, exersează cu seriozitate mişcările, în compania unui profesor latino care dansează halucinant. Prietenii lor, care n-au curaj să danseze, îi susţin de pe margine, beau vin din pahare înalte, cu picior.
Las în urmă şi această ultimă oază de culoare şi mă gîndesc cu tristeţe în ce lume de întuneric uniform, în ce închisoare de la marginea Europei am trăit noi atîta amar de vreme. O lume care încă îşi pune amprenta asupra străzii, a oraşelor şi încă mai face ravagii în minţile noastre care se străduiesc acum să reinventeze bucuria de a trăi.
Construcţie (şi reconstrucţie)
La lumina zilei, sub un soare paşnic de septembrie, oraşul îşi intră în ritmul lui obişnuit. Trafic fluid, reconfortanta absenţă a claxoanelor, maşini puţine la semafoare, oamenii sînt pe la treburile lor. Întreaga zonă centrală îţi creează senzaţia unui imens şi perpetuu şantier şi asta se întîmplă, din cîte am înţeles, de ani buni. Ocoleşti clădirile în construcţie, altele în curs de restaurare, peste tot sînt macarale care îşi mişcă lent braţele deasupra oraşului, utilaje de tip
, cărămizi şi mormane de nisip, vezi chiar şi panouri cu chipurile celor care muncesc pentru oraş, pentru comunitate – bărbaţi zîmbitori, cu căşti de protecţie pe cap. Berlinezii sînt nemulţumiţi, proiectele evoluează lent, lucrările nu se mai termină. Păi, unde e lucrul bine şi rapid făcut, specific german? – întreb. Aşa ar fi – mi se răspunde –, doar că muncitorii de rînd nu sînt nemţi, sînt polonezi, cehi, unguri, letoni, obişnuiţi să mai tragă şi chiulul, ca-n comunism. Mai aflu că s-a investit enorm în Berlinul de Est, ca să ajungă la nivelul celui de Vest, şi încă se investeşte. Pînă şi pe mijlocul faimosului bulevard Unter den Linden, unde ar trebui să te bucuri de umbra şi verdele teilor care îl denumesc, cei mai mulţi dintre ei replantaţi prin 1950, după Război, se înşiră şanţurile, plasele şi cordoanele şantieriştilor. Mă uit de-a lungul unui alt bulevard din Mitte şi recunosc o imagine familiară – „mîndrele“ blocuri socialiste, aici colosale, de 10-15 etaje, renovate însă, amintesc de un trecut comun.
Mă gîndesc la destinul atît de special al acestui oraş, distrus aproape în totalitate de bombardamente, apoi refăcut, distrus parţial de comunism, acum încă în curs de refacere, şi la faptul că reconstrucţia le-a intrat berlinezilor în sînge, au acceptat-o ca pe un dat, în timp ce mă îndrept spre Checkpoint Charlie, aşteptîndu-mă să găsesc aici măcar un fragment din Zid. Nu există, însă sînt multe fotografii, un muzeu al Zidului şi o barieră simbolică între Est şi Vest unde păzesc doi soldaţi „americani“, înconjuraţi de o mică mulţime de turişti. O fotografie cu ei costă 3 euro şi, în schimbul acesteia, soldaţii oferă un adevărat spectacol. Gîndul că te poţi amuza astăzi de nişte întîmplări grave ale istoriei e cumva liniştitor, înseamnă că trăim într-o lume normală, aparent la adăpost de conflicte. Soldaţii îi întreabă pe turişti de unde sînt. Din Canada, din Mexic, din Finlanda, din Japonia – iar răspunsurile lor te emoţionează, te simţi dintr-odată „universal“. Dar soldaţii îşi iau rolul în serios – „N-aveţi voie să treceţi, vă aflaţi în restricted area!“. Apoi, „Baby, don’t touch me!“ („Iubito, nu mă atinge!“), o doamnă se apropie timid ca să se pozeze, soldatul îi sărută mîna plin de curtoazie, în mulţime se aud rîsete. Este unul dintre cele mai relaxante momente pe care le-am trăit la Berlin, tocmai pentru că avea în spate toată acea încărcătură grea a istoriei recente, spasmele şi chinul unui oraş împărţit în două, vieţile irosite ale celor care au încercat să ajungă dincolo de Zid.
La Monumentul Holocaustului, în labirintul de blocuri cenuşii din piatră din ce în ce mai înalte, care te apasă, te sufocă, eşti asaltat şi „vînat“ de diferiţi oameni care îţi cer să semnezi petiţii sau să faci mici donaţii pentru toţi nenorociţii lumii – de la înfometaţii din Somalia la sinistraţii din Nepal. Într-o margine, cocoţaţi pe pietre, cu doze de Cola în mînă, o clasă de copii învaţă de la o profesoară despre cei şase milioane de evrei asasinaţi în timpul Holocaustului. Vizavi, la terasele unor sud-americani „cu vedere“ la monument, asişti la o sută de moduri diferite de a-ţi agăţa clienţii din stradă. Băiatul e convingător şi nu repetă niciodată aceeaşi replică, o personalizează în funcţie de turiştii care trec pe lîngă el. Mă aşez la o masă lîngă un cuplu de polonezi, îmbrăcaţi destul de prăpădit, care îşi numără mărunţişul şi împart o pizza Margherita, şi alături de un Trabant vopsit în culori fistichii, care îţi propune un tur inedit al Berlinului de Est.
La Poarta Branderburg, se fac tradiţionalele poze (sau
cu
), în timp ce un domn cîntă nostalgic la flaşnetă. O familie numeroasă de indieni se înghesuie ca să încapă toată în poză – sînt trei generaţii, de la copii de cinci ani la străbunicii de peste optzeci, unii îmbrăcaţi în costume tradiţionale, toţi zîmbind larg, dezvelindu-şi dinţii albi.
Pe Insula Muzeelor, turiştii stau la coadă încă de dimineaţă pentru a vedea expoziţia temporară a impresioniştilor. La Dom, cea mai mare catedrală protestantă din Berlin, poţi întîlni compatrioţi – unii cîntă la acordeon, două ţigănci te abordează: „Du iu spic ingliş?“.
Rîul Spree e navigabil, îşi are meandrele lui şi nenumărate canale. Îţi poţi pierde timpul pe mal, alături de cîţiva berlinezi care lîncezesc la soare cu o carte în mînă şi cu bicicleta abandonată alături, într-o rînă, privind vaporaşele cu turişti care trec, lăsîndu-te cuprins de o stare de lene în timp ce auzi vocile prin megafoane ale ghizilor care prezintă oraşul. Vaporaşele, în croaziera lor, îţi creează senzaţia unei lumi fluide, mişcătoare, perfecte. Eşti pe terasa cu nisip şi palmieri a unui teatru – în seara asta, de la 9,30, se joacă
.
Exil şi, totuşi, acasă
Mă îndrept spre noul sediu al ICR Berlin, iar pe Friedrichstraße începe să plouă. Din cauza trenului suspendat care are aici o haltă importantă, ai senzaţia că eşti în apropierea unei gări, unde timpul se dilată cumva, într-o continuă aşteptare. Oamenii îşi deschid umbrelele, un nebun îşi predică profeţiile în gura mare, în engleză: „Pentru ca America să cadă, trebuia ca mai întîi Germania să cadă. Germania conduce financiar America! Germania trebuie să cadă…“ Trecătorii îl privesc cu curiozitate, o fată îl întreabă pe prietenul ei ce spune, el îi traduce.
Scriitorul Norman Manea susţine o lectură la sediul ICR Berlin, cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la sfîrşitul Holocaustului, în cadrul Festivalului Internaţional de Literatură. Va citi din cel mai recent volum al său, publicat de editura germană Hanser,
unde aduce în discuţie identitatea evreiască şi contradicţiile unei vieţi trăite între Est şi Vest, precum şi legătura dintre exil, limbă şi comunicare, dar şi din eseul său „Monumentele ruşinii“. Abia am fost la Monumentul Holocaustului, încă păstrez starea de apăsare.
Pentru Norman Manea, Berlinul a marcat începutul exilului său. În 1987 era găzduit în apartamentele DAAD din Berlin, împreună cu soţia sa Cella (care îl însoţeşte şi astăzi la lectură), în acelaşi an apare, în traducere germană, şi o parte din volumul său de proză scurtă
În 1988, primea deja o bursă Fulbright la Catholic University din Washington DC, la recomandarea lui Virgil Nemoianu. Am ajuns în faţa sediului, tocmai a sosit şi Norman Manea, îl surprind spunîndu-i cuiva în română că „aici e pentru mine acasă“.
Tocmai acest „acasă“ pare să fie tema principală a discuţiei cu publicul german care însoţeşte lectura. Despre scris şi despre limbă, despre apartenenţe şi, inevitabil, despre Nabokov. „Scriu în română şi în casă vorbesc tot în română. Dar, bineînţeles, engleza e peste tot. Şi m-a influenţat. (…) Există un schimb între interior şi exterior. Există un schimb, există o legătură, şi am avut mult de cîştigat din contactul cu o altă civilizaţie, cu o altă cultură, cu un alt mod de a gîndi şi de a scrie. E o încercare să fiu nevoit să scriu în engleză, să predau în engleză, e ca şi cum aş juca teatru“, spune scriitorul.
Publicul de la ICR Berlin este un public de institut cultural, ceea ce la noi nu prea există sau abia începe să se formeze. După lectură, am cunoscut o doamnă în vîrstă, desprinsă din ilustraţiile cărţilor de poveşti ale fraţilor Grimm – cu părul alb, prins bătrîneşte în coc, bluză cu guler tricotat. Mi-a mărturisit, din nou în acea engleză impecabilă specifică berlinezilor, că frecventează toate institutele culturale, dar cu cel român are o legătură specială, de aproape douăzeci de ani. Şi ca să fie
se bucură că directoarea e o femeie, din moment ce directorii majorităţii institutelor sînt bărbaţi. Ar vrea să se înscrie la cursurile de limba română. Curioasă, o întreb de ce. Răspunsul e fascinant – ca să poată să cînte doinele şi alte cîntece din folclorul românesc pe care le-a auzit de-a lungul timpului în limba română.
O centrală electrică dezafectată şi un tîrg de artă
Merg, în sfîrşit, cu un S-Bahn, această minunăţie de tren care vine din trei în trei minute şi străbate Berlinul de la est la vest, şi ajung la Kraftwerk Berlin, o fostă centrală electrică unde are loc tîrgul anual Berliner Liste (şi unde este şi unul dintre cele mai celebre cluburi din Berlin). Spaţiul neconvenţional de expunere este cu adevărat impresionant, un interior „la gri“, pus în valoare de lumini şi plin de standuri ale galeriilor şi de lucrări, de la pictură şi fotografie la instalaţii. Mă gîndesc cîte fabrici, hale industriale, uzine şi centrale electrice stau la noi degeaba. Şi cîţi artişti n-au unde să expună.
Şi totuşi, motivul existenţei tîrgului este unul cît se poate de pragmatic şi e normal să fie aşa, din moment ce trăim într-o lume în care arta se vinde şi artiştii trebuie să trăiască. Atunci cînd intri, nu eşti doar un vizitator care cască gura, eşti un posibil cumpărător şi, chiar dacă ai blugi rupţi şi un tricou decolorat (sau cu atît mai mult), poţi fi reprezentantul unui colecţionar care sondează „piaţa“, aşa că eşti asaltat, cu delicateţe şi profesionalism însă, de galeriştii care încearcă să te convingă să cumperi lucrări de 2-3000 de euro, dar şi de 20-30.000. Important este să fii informat – ţi se expune CV-ul artistului într-un mod prietenos şi narativ, de la oraşul natal la primele căutări şi lucrări din facultate, apoi ţi se explică tendinţele şi tehnica lui din lucrările expuse şi ţi se dau repere pentru a putea să te raportezi la arta contemporană actuală. Cum a ajuns artistul să folosească anumite tuşe. Anumite materiale. Şi mai ales ce a vrut artistul să exprime. Partea bună este că, dacă nu ai nici o legătură cu acest domeniu, poţi ieşi de acolo cu o idee generală, dar destul de clară, despre ce se întîmplă astăzi în artă şi că nu e vorba doar despre abstract şi despre instalaţii, este şi mult figurativ, este şi multă măiestrie pură.
Din partea României au fost cei de la 418 Gallery, cu sprijinul ICR Berlin. Adică Anca Bodea, Maria M. Bordeanu, Ştefan Radu Creţu, Cristian Răduţă şi Petrică Ştefan. Artişti tineri, încurajaţi să lucreze şi să expună. Am survolat planetele lui Cristian, fiecare pe orbita sa, şi ne-am insinuat printre aparatele „de zbor“ fantastice şi zumzăitoare ale lui Ştefan, care te fac să te simţi de parcă toate pietrele de pe Marte ar prinde viaţă. De fapt, fiecare poate avea propria sa interpretare.
„Mizeria“ oraşului
Festivalul Internaţional de Literatură de la Berlin a avut loc între 9 şi 19 septembrie în mai multe locuri din acest minunat oraş care nu are un singur centru, ci nenumărate centre culturale. A avut printre invitaţi nume precum Salman Rushdie, care m-a desfătat şi inspirat cu
Kazuo Ishiguro, care m-a tulburat profund cu
sau Javier Marías, datorită căruia am şi acum în minte „oraşul conservat în sirop“ din
Dar şi pe Mircea Cărtărescu şi pe Norman Manea. O „bază“ importantă a festivalului a fost Literaturhaus. O oază în centrul Berlinului de Vest, cel al Occidentului „profund“, o grădină fermecătoare, o casă burgheză şi elitistă, ale cărei podele scîrţîie şi în ale cărei încăperi nu intră un public mai numeros de 50 de oameni. Aici l-am ascultat pe Mircea Cărtărescu vorbind despre oraşe, reale şi imaginare, actuale sau futuriste, dar în fond despre un singur oraş căruia îi aparţine involuntar, fiindcă nu ne alegem oraşele în care ne naştem (şi din care fac şi eu parte), despre Bucureşti. „Un oraş extraordinar de poetic“, ar fi spus la final o tînără din public. Cînd mă gîndesc la hala veche de la Obor şi la modul în care se reflectă în zidurile ei roşiatice ultimele raze de soare la asfinţit, creînd iluzia unei alte lumi, poate mai bună, îi dau dreptate. Mircea Cărtărescu a povestit despre oraşele ideale,
cum spuneam la început, care ar fi bine să fie populate, alături de tot felul de oameni care muncesc cu folos în breslele lor, şi de cîţiva scriitori, pentru ca acestea să devină oraşe ficţionale. A povestit şi despre faptul că aceşti scriitori au nevoie şi de imperfecţiuni, şi de mizerie, pentru a-şi transforma oraşul în literatură. Pentru ei nu există locuri perfecte, pentru că pur şi simplu viaţa e „în altă parte“, în locul unde se termină realitatea şi începe ficţiunea. Mi-am amintit de Berlinul pe care l-am văzut de sus, din avion, şi de macheta lui impecabilă. Mi-am amintit de celălalt Berlin, văzut din stradă. Berlinul din acest articol e un oraş ficţional, o experienţă – dacă veţi ajunge aici, veţi descoperi, poate, un cu totul alt oraş. Îmi este deja dor de el, însă pînă atunci mă reîntorc la Bucureşti şi la toată „mizeria“ lui din care poţi re(crea) orice: culori, amintiri, străzi, îl poţi transforma în praf sau în fluturi.