Basarabia nu e România
Cînd vezi graffiti-urile şi sticker-ele cu „Basarabia e România“, înşirate pe zidurile Bucureştiului, ai crede că toţi vorbitorii de limbă română de peste Prut ar vrea să se unească cu noi, românii din spaţiul carpato-dunăreano-pontic. În primăvară, la un chioşc instalat în faţa Universităţii, tineri entuziaşti cereau trecătorilor semnături pentru unire. Un băiat foarte insistent îmi spunea despre bunica lui de peste Prut şi cît de greu le e familiilor separate de graniţă să se întîlnească.
În luna august, am trecut graniţa către Republica Moldova. Ne-am îngrămădit cinci oameni în maşină şi, într-o dimineaţă de joi, am pornit la drum, din Bucureşti către vama din Vaslui. Am petrecut două ore aşteptînd să trecem graniţa, iar cînd eram aproape să ajungem la controlul paşapoartelor, o doamnă poliţist ne face semn să ne dăm în spate, că-i facem „harababură“. Dar harababura se întîmplă cîţiva metri mai în faţă, unde un şofer face tărăboi din cauză că nu-şi primeşte actele. Poliţistul jură că i le-a dat, însă actele par să fi dispărut, iar şoferul e roşu de nervi. Peste un timp, un Chevrolet argintiu se apropie din direcţia opusă şi opreşte chiar în faţa maşinii noastre. Un şofer cu mustaţă coboară şi dă grănicerului actele nefericitului care ţipa, înjura şi ameninţa din toţi rărunchii. Mihai, şoferul nostru, care între timp plătise taxa pentru intrarea maşinii, se întoarce spunînd că a trebuit să plătească taxa şi pentru o trotinetă. Grănicerul s-a încurcat din cauza gălăgiei şi a selectat greşit tipul de vehicul. A corectat, pînă la urmă, dar taxele tot au trebuit plătite.
Totul e bine cînd se termină cu bine. Cu ştampila în paşaport, ne îndreptăm către Chişinău. Circulaţia e liberă, drumurile – fără gropi, iar peisajul inspiră pace. Trecem pe lîngă lanuri de porumb şi floarea-soarelui şi panouri care ne îndreaptă către Chişinău, Tiraspol, Bujor şi Şişcani. Pe marginea drumului, cineva a scos patru pepeni la vînzare. O familie se odihneşte într-o căruţă, la umbră. Din drumul principal se desprind cărări şerpuitoare, care se pierd în pădure.
Ajungem mai repede decît ne-am închipuit. Chişinăul e aglomerat: multe semafoare, clădiri înalte şi nume care ne stîrnesc zîmbete: Zorile, SRL Vijelios. Biserici cochete şi reclame. Parcăm în apropierea Hotelului Chişinău să cumpărăm nişte lei moldoveneşti (sînt sfătuită că e mai avantajos să schimb euro decît leii noştri) şi să găsim ceva de mîncare. Găsim un restaurant oacheş, „La Plăcinte“, aglomerat şi luminos. Bucăţi pătrate de covoare şi ştergare ţesute sînt înrămate şi puse la loc de cinste pe pereţi. Salivăm la pizza şi deserturile de pe mesele celorlalţi şi ne grăbim să ne-alegem şi noi de-ale gurii, din meniul bogat. În timp ce aşteptăm plăcintele şi salatele, apuc de pe masă o hîrtie înfăşurată ca un pergament, intitulată Istoria Ţării Moldovei. Toate mesele din jur au un suport din lemn cu un text asemenea, cu caractere latine şi chirilice. Încep să citesc, mai întîi din curiozitate, apoi cu interes şi sfîrşind în stupoare. Citez: „Astfel, moldovenii şi românii aparţin aceluiaşi etnoareal şi reprezintă popoare înrudite, posedă aceeaşi limbă literară, care este moldovenească, deoarece a fost creată de moldoveni, dar care se deosebesc unul de altul, dacă ne abstractizăm de deosebirile minore, prin atitudinea faţă de propria origine şi istorie. Românii consideră că au provenit de la populaţia pestriţă, multilingvă, a provinciei romane Dacia, iar moldovenii – de la vechea populaţie din arealul carpato-nistrean, care popula acest teritoriu acum mai mult de 8000 de ani, avînd o cultură bogată, istorie şi simboluri vechi, moştenite de moldoveni.“
În continuare – un lung discurs despre daci, traci şi romani, despre românii care şi-au trădat originile, despre literatura clasică română, care, de fapt, e „moldovenească“, despre „jugul otoman“ şi „tutela exagerată a Imperiului Rus“.
Găsesc autorii pe site-ul moldovenii.md, care se declară „un grup de 50 de persoane, experţi în domeniul istoriei, religiei, culturii, politologiei, afacerilor, economiei şi finanţelor. Grupul nostru cuprinde manageri, profesori, arhitecţi, medici, designeri, programatori, fotografi, filologi, lingvişti şi reprezentanţi ai altor profesii. Noi toţi participăm la dezvoltarea teoretică şi practică a domeniilor pe care le reprezentăm, fiind uniţi prin dragostea faţă de ţara noastră şi dorinţa de a ajuta şi a contribui la îmbunătăţirea vieţii moldovenilor.“
În toiul lecturii vine însă ospătarul, cu plăcintele care ne potolesc foamea şi ne fac să uităm, pentru moment, de indignare.
Nici Transnistria nu e Moldova
Cînd le-am spus prietenilor mei că vreau să ajung în Tighina (sau Bendery), la graniţa între Transnistria şi Moldova, s-au uitat cu îngrijorare la mine: „Eşti sigură?“ Transnistria era o terra incognita pentru noi toţi, despre care auzisem doar poveşti cu arme, ajutoare umanitare şi monopol rusesc.
Ce nu ştiau prietenii mei era că, în aceeaşi zi în care am ajuns în Moldova, urma să trecem prin Transnistria în drumul nostru către Cocieri, un sat dintr-o enclavă moldovenească.
Înainte să ajungem la vamă, trecem pe lîngă un soldat care ţine în braţe o mitralieră şi patrulează pe lîngă un transportor blindat. Afară se-aud greieri. Simt un amestec de frică şi curiozitate. Maşina încetineşte, iar un poliţist ne cere paşapoartele şi îi face semn lui Mihai să coboare de la volan. „Numai şoferul!“ Mihai coboară cu paşapoartele noastre şi îl urmează. Deschide portbagajul pentru verificarea bagajelor. „Ce căraţi? Literatură?“ spune poliţistul, uitîndu-se la o carte de psihologie. Rîsete şi comentarii în rusă. Văd şi mai multe uniforme, albastre, kaki, bărbaţi şi femei. Prietenii mei cred că grănicerii ne testează, să vadă dacă ştim rusă. Nu ştim. Aşteptăm tensionaţi să vedem ce se întîmplă.
Mihai mută maşina, cu noi cu tot, într-o parcare din apropiere, pleacă şi se întoarce după o vreme, cu nişte formulare în rusă şi engleză. Le completează el pentru noi şi pleacă înapoi. Pe geam văd un steag fluturînd, două dungi portocalii care înghit, ca într-un sandviş, una verde. Un cîine prietenos se apropie de maşina noastră, iar noi îi dăm un covrig pe care l-am păstrat tocmai din Buzău. Căţelul ronţăie bucuros. Am fi coborît să ne dezmorţim după drumul lung, dar afară era frig, iar ceva ne spunea că n-ar trebui să ieşim din maşină. În final, se întoarce Mihai cu vizele – nişte foi completate cu numele nostru, care ne permit să trecem pe teritoriul Transnistriei pentru următoarele cinci zile.
Trecem în Transnistria pe la 1 noaptea. Zărim pe ferestre case şi blocuri, dar nu vedem nici o maşină. Totul e scris cu caractere chirilice. După 15 minute, tranzitul pe teritoriul Transnistriei se termină, dar de data asta nu e nimeni de pază, bara e ridicată, iar noi trecem înapoi pe teritoriu moldovean. Vedem din nou caractere latine şi o maşină parcată în faţa unui magazin, trei copii cu o lanternă şi un panou pe care scrie „Poliţia!“ Trecem printr-o boltă de copaci, înainte să ajungem „La Popas“, unde urma să ne odihnim.
Duminică, prietenii mei pleacă înapoi către Bucureşti, însă eu mai rămîn o noapte. A doua zi dimineaţa, îmi scot bagajele la poartă, unde, împreună cu cîţiva transnistrieni binevoitori, aştept un taxi către Bendery via Tiraspol. Primul taxi comandat are probleme tehnice, aşa că aşteptăm un altul, care vine din Dubăsari, cel mai apropiat oraş. Cînd, în final, ajunge, am încăput opt oameni într-o maşină cu cinci locuri, iar eu eram singura care purta centură de siguranţă.
Am mers uşor pe şoseaua ce părea să fi fost asfaltată de curînd, şi am ajuns în Tiraspol, unde emblemele cu secera şi ciocanul, mozaicele de pe blocuri şi statuia din marmură roşiatică a lui Lenin mă transportă în altă lume. Însemne comuniste şi militare, alături de panouri publicitare, un complex sportiv modern, camioane vechi ruseşti şi autobuze sovietice – aşa cum am văzut acum cîţiva ani în Armenia – care poartă reclame pentru bijuterii. Străzile sînt prea goale pentru o capitală. O cupolă aurie cu o cruce în vîrf se înalţă lîngă un tanc. Lîngă – nişte soldaţi plictisiţi îşi ţin mitralierele parcă prea grele.
În mai puţin de jumătate de oră de la ieşirea din Tiraspol, intrăm în Bendery. Zăresc cetatea Tighina, a lui Ştefan cel Mare, dar ceilalţi îmi spun să nu fac poze, deoarece ne apropiem de un alt post militar.
Ajunsă în Bendery, am cîteva ore să mă plimb prin oraş. Pe strada principală, Lenina, mă atrage zgomotul ţăcănit ce iese dintr-o clădire anostă, cu ferestre acoperite. În faţa ei – un centru comercial.
Continui plimbarea şi dau peste o bătrînică ce îmi vorbeşte în rusă. Îi spun că nu înţeleg rusa şi că sînt din România. Începe atunci să vorbească cu un amestec de cuvinte româneşti şi ruseşti. Îmi spune despre venirea anunţată a mitropolitului Kiril în Bendery, care prilejuieşte noi îmbunătăţiri pentru drumuri. Se plînge însă că trotuarele nu sînt niciodată reparate. Trage după ea un cărucior plin cu mîncare, care sare de fiecare dată cînd trece peste spărturile din asfalt, printre care a început deja să crească iarba. Mă îndrumă să mai merg trei cvartale (am aflat mai tîrziu că „cvartal“ vine din rusă şi desemnează un bloc) pînă la biserică şi ne despărţim cu urări de sănătate.
Înainte să intru în curtea bisericii, trec pe lîngă un şir de oameni care şi-au întins tarabele cu flori, busuioc şi miere. La o masă, cîteva albine roiesc în jurul unui fagure. În faţa bisericii, un preot tînăr împrăştie apă sfinţită peste un şir de oameni, înmuindu-şi buchetul de busuioc în găleata ţinută de un asistent în stînga lui. Toate femeile poartă eşarfe şi îşi apleacă capul în faţa stropilor generoşi. În biserică, oamenii nu pupă icoanele, ci le ating cu mîna sau cu fruntea.
Pornesc spre autogară mai devreme decît am plănuit şi îmi cheltui rublele pe biletul de microbuz şi biscuiţi. Microbuzul mă lasă în Chişinău, de unde mă pregătesc să iau trenul către Bucureşti. Trenul pleacă la 16,35 şi ajunge la 6 dis-de-dimineaţă. Auzind de peripeţiile mele, un domn moldovean mai în vîrstă îmi replică: „Transnistria nu a fost niciodată a noastră.“ Am mîncat împreună la un bistro din apropiere – tăiţei de casă cu carne de porc – şi am băut compot. „90% dintre transnistrieni au şi cetăţenie rusă. Le dau foarte uşor. Numai pentru cetăţenia română e mai greu.“
Manuela Boghian lucrează pentru Centrul de Tratament al Dependenţei „Castle Craig“. Blogul ei este la adresa manube.wordpress.com.