Autoflagelare

23 martie 2007   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

Doi golani şmecheri şi cu gură mare s-au văzut puşi în faţa butoanelor de la care se conduce o ţară. Şi au început să-şi dea peste mînă unul altuia, care să fie primul la apăsat pe ele. Azi sîntem martori la toiul luptei, iar, în lipsa unui program mai bun, stăm şi ne holbăm, împărţiţi în cete de suporteri, la meciul meciurilor din această etapă electorală. Ştiu prea bine că, pentru mulţi dintre cititori, un rezumat dur al actualei încleştări politice, aşa cum am încercat să schiţez mai sus, este de neacceptat. Parfumul şi dulceaţa vorbelor din campania electorală sînt încă greu de risipit, mai ales cînd peste ele s-a turnat un strat gros de speranţă. Acum doi ani şi jumătate, o bună parte din România visa cu ochii deschişi. Ţara se pregătea de alegeri cum se pregătesc muştele de primăvară: zburau prin aer promisiuni şi vorbe mari, se dezmorţeau amintirile despre dosarele Revoluţiei sau ale Bancorexului. Se vorbea despre ţepe şi demnitate. O statuie a cinstei şi dreptăţii - la care se închina o bună parte din ţară - promitea stîrpirea ticăloşilor şi ieşirea din minciună. Azi e ţăndări, o statuie lovită cu ciocanul CNSAS şi îngropată pînă la ultima şuviţă sub avalanşa de păcate ale tinereţii cînd s-a pus pe turnat studenţi la Secu’. S-a ales praful de toate iluziile, dar probabil că aşa şi trebuia să fie. Încep să cred că numai şocurile şi teama de cutremur sînt singurele în stare să ne facă prevăzători. Adică, indivizi care iau în calcul şi varianta eşecului, înarmîndu-se cu rezerve în cazul în care, Doamne, fereşte!, se întîmplă să iasă prost. Şi, după cum se vede, în România iese prost. Da, desigur, cunosc argumentele care vin să îndulcească de fiecare dată orice abordare critică legată de ceea ce se întîmplă acum în ţară: să nu disperăm, să mai avem răbdare, e vorba de rezistenţa sistemului ticăloşit, dar va fi bine, se fac dosare, se clatină imperiile mogulilor, securiştii nu cedează aşa de uşor puterea... N-aveţi decît să le acceptaţi dumneavoastră. La mine nu mai ţin. Am văzut de prea multe ori în ultimii ani, şi încă de foarte aproape, cum se ţese un cocon de vorbe meşteşugite în jurul unui maldăr de incompetenţă şi ticăloşie. I-am văzut încercînd, la fel ca bolşevicii odinioară, să acrediteze ideea revoluţiei permanente, din dorinţa de a ne ţine pe picior de război, temători ca în faţa unui atac iminent al forţelor răului. Ne consideră o gloată pentru că, iertare de aşa vorbă proastă, ne comportăm ca atare. Trăim o perioadă de frămîntare continuă, în care simţim nevoia să ne împărţim în cete sau să ne ascundem în casă. Şi, pentru că nu înţelegem mare lucru, ne simţim slabi, vulnerabili, neputincioşi. Aşteptăm să se întrupeze un Mesia din cuvintele meşteşugite care răsună, seară de seară, prin talk-show-uri. România e în război cu ea însăşi din cauza unor golani şmecheri care se joacă de-a cum se conduce o ţară. E un conflict bizar, cu accente sado-masochiste, care lasă răni adînci în trupul serafic al speranţei, lovită, în fiecare zi, pînă la nimicire. Probabil că, în cele din urmă, ne vom vindeca de iluzii. Dar, la externare, sînt convins că va fi şi foarte tîrziu.

Mai multe