Apa pentru vin

13 septembrie 2007   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

Cred că aveam vreo 10 ani cînd am văzut prima oară Borsecul. Îmi amintesc gustul şi mirosul apei de acolo - înţepător şi sulfuros. Şi îmi mai amintesc o poieniţă. Plină cu margarete. La vremea aceea mi s-a părut o imagine de poveste. Tot urcasem pe munte, fără o ţintă anume, cînd, deodată, am ieşit din pădure într-un luminiş unde iarba mi-ajungea pînă la brîu. Şi, cît vedeai cu ochii: margarete. Albe, mari şi multe - cum nu mai văzusem niciodată. Cred că mi-am împletit o coroniţă sau ceva de genul ăsta! Am revenit la Borsec după mai bine de 25 de ani. Era trecut de 9 seara. Beznă. Pe copacii de pe marginea drumului găsim afişe care fac reclamă unei vile şi... ţinem drumul. La ora aceea, nu facem mofturi şi ne cazăm unde nimerim. Drumul fusese lung şi ne era foame. Dar... "Putem mînca aici?" "Puteţi mînca numai aici" - ne spune recepţionera, o fată blondă, de-a locului. Eh! Asta-i bună! Se dau mari! - ne-am zis noi. Restaurantul cică-i singurul cu specific vînătoresc din zonă. Asta dacă te uiţi pe pereţi: două vulpi împăiate (nu că s-ar mînca!), un porc mistreţ răstignit şi un fazan. Dacă te uiţi în meniu, nici vorbă de vînat! În fine, mîncăm. Rezonabil. Bem şi o bere. Rece, bună, făcută prin zonă cu "apă pură ca cristalul". Numai că o sticlă de bere costă cît una cu apă minerală Borsec. "Secretul" este că fabrica - aflată la cîteva zeci de metri - nu poate să vîndă apă în localitate. O face o firmă din Gheorghieni, unic distribuitor în judeţ. Firma ia apa de la Borsec, o duce la cîteva zeci de kilometri, la Gheorghieni, pentru ca apoi să o trimită înapoi la Borsec, la vînzare. ORAŞUL, DINCOLO DE LEGENDE A doua zi aveam să redescopăr oraşul. De la prima mea vizită la Borsec am mai aflat cîte ceva despre acest loc. E aşezat la o altitudine de cca 900 m, înconjurat de munţii Bistriţa, Călimani şi Gurghiu. Sînt studii care arată că la Borsec ar fi aerul cel mai curat şi cel mai bogat în ozon. De aceea, unii vin - sau obişnuiau să vină la Borsec - doar ca să tragă aer în piept. Am mai aflat că Borsec sau, mai exact, Borviz înseamnă în limba maghiară "apa pentru vin". Mai tîrziu, vizitatorii au numit locul şi apa de aici "Regina apelor minerale". Legenda spune că un cioban a venit cu oile în zonă, acum cîteva sute de ani. A băut din izvoarele de apă minerală timp de trei luni, şi - a zis el - apa a fost bună şi s-ar fi vindecat de o boală de stomac. Asta spune legenda. Oficial, apele minerale au fost descoperite la începutul secolului al XVIII-lea, de un austriac, Valentin Günter, care a făcut şi prima fabrică de îmbuteliat apă minerală de la Borsec. STRADA CELOR 7 IZVOARE Aşa se cheamă strada principală. Intri pe ea printr-o poartă de lemn, cioplită. Dincolo de poartă, de-o parte şi de alta, vile vechi, cu o arhitectură în stil germanic şi austriac. Cele mai multe sînt nelocuite. Geamuri sparte, balcoane care stau să pice, uşi năpădite de buruieni. Vila 29 are la fereastra de la etaj o saltea. Pe stînga - cinematograful, închis de 10 ani. Pe dreapta - ceea ce a fost cîndva cofetăria Ghiocelul (încă o amintire? Gustul prăjiturilor din Borsec?!... Poate! Cert e că mi s-a făcut tare poftă de prăjituri, iar la prima cofetărie i-am uimit pe însoţitorii mei cu o comandă seriosă: "Vreau din aia, şi din aia, şi din aia..."). Vila 59 are pereţii plini de graffiti. O perdea fină a ieşit prin geamul spart şi se zbate în vînt. Urcăm pe strada principală, cu asfalt decojit. O clădire albă, cu balcoane mici şi încăperi înalte. E fosta policlinică. Părăsită. Lîngă ea - baza de tratament, vestită cîndva. Acum, devastată. S-a furat tot: faianţă, căzi, duşuri, uşi, duşumea, geamuri. Păşim cu grijă pe o uşă spartă, pe care scrie "Bazinul de apă caldă". O facem poate doar ca să ne convingem că dezastrul care se vedea de afară e real. Parcă un buldozer a trecut din încăpere în încăpere şi a răscolit totul. Cum de s-a întîmplat aşa ceva? EXPLICAŢII Primarul, Valentin Vaida (de naţionalitate română, într-o comunitate unde 80% dintre localnici sînt maghiari): "După ’90 a fost o privatizare nereuşită. S-a vîndut aproape tot. După o vreme, proprietarii vilelor din Borsec au revendicat clădirile. A durat ani de zile pînă le-au recuperat, timp în care cei care le cumpăraseră n-au investit deloc în ele. Iar cînd le-au fost restituite, proprietarii s-au trezit, de fapt, cu nişte ruine". Ruine sînt şi azi pentru că puţini au bani să le refacă, unii nu mai sînt în ţară, alţii pur şi simplu au renunţat să ia înapoi nişte dărăpănături şi vor primi despăgubiri. Primarul Valentin Vaida vorbeşte despre un proiect privind strada principală şi renovarea clădirilor. Multe sînt monumente arhitectonice, de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, începutul secolului al XIX-lea. La Primărie există, dealtfel, sute de pagini cu tot felul de strategii de dezvoltare a localităţii: unele dintre vile vor fi renovate, şi se vor înălţa, în plus, altele noi. Planul primarului e să nu mai existe o singură bază de tratament, ci fiecare hotel să aibă în incintă propria bază de tratament. Pînă atunci însă la Borsec se întîmplă un singur lucru: apa minerală e pusă în sticle, de mai bine de 200 de ani, şi trimisă în toate colţurile lumii. O fabrică modernă, o afacere care sporeşte, într-un orăşel cu doar 3000 de locuitori care, parcă, se stinge. În fiecare familie din Borsec, cel puţin o persoană lucrează la fabrică. În rest... localnicii pot fi văzuţi pe marginea drumului. Vînd fructe de pădure sau ciuperci. Pădurile dimprejur sînt pline. Afine, zmeură, frăguţe... Cînd e vremea culesului - ne spune un localnic - vin afacerişti din Italia şi cumpără tot, la preţ de nimic. Noi am plătit 200.000 de lei vechi pe o găletuşă de 4 kg cu afine. Şi cînd te gîndeşti că de la supermarket, cu banii ăştia cumperi doar o caserolă de 200 gr. Eventual, cu afine din import. Aflu că mierea polifloră de munte e un deliciu: într-o singură linguriţă regăseşti polen de la 20 de specii de flori. Dar şi mierea este vîndută tot pe marginea drumului, fără autorizaţii. POIANA DIN AMINTIRI Nu puteam să plec din Borsec fără să mai văd o dată poieniţa cu margarete. Cea din copilăria mea. În centru, chiar lîngă poarta cioplită în lemn, se află o hartă. Poţi s-o iei spre Peştera de Gheaţă, Cetatea Bufniţelor, Grota Urşilor, spre masivul Făget sau spre culmile dimprejur: Căliman, Ceahlău... Însă, destinaţia noastră e Poiana Zînelor. Drumul: vreo jumătate de oră. Întindem pasul, căci se anunţase cod portocaliu în Harghita, cu ploi şi furtuni. Marcajele sînt rare, dar drumul ne conduce singur. Urcăm, trecem pe lîngă ultimul izvor (11 - cu apă bună pentru bolnavii de stomac sau pentru cei de inimă). Un cîine ne latră straşnic. Mergem mai departe. Ieşim din pădure... poieniţa! Ea o fi? Nici urmă de margarete, nici un indicator care să ne spună dacă am ajuns unde trebuia. Cum stăteam acolo, în mijlocul drumului, nedumeriţi, de undeva, de peste munţi, se aude un vuiet, de parcă zeci de camioane se îndreptau spre noi. Cerul se întunecă brusc, iar vîrfurile brazilor sînt îndoite de vîntul venit de niciunde. Mă arunc în iarba înaltă (tot pînă la brîu!), cu umbrela umflată de vînt, fac repede o poză (dovada!) şi fugim goniţi de furtună. Ajungem la vilă uzi pînă la piele, cu umbrelele contorsionate. Aveam o singură dorinţă: un ceai de plante, fierbinte, îndulcit cu miere. Nici gînd de aşa ceva la restaurantul cu specific vînătoresc! UN VIITOR INCERT În România există o Organizaţie Patronală a Turismului Balnear. Preşedintelui acesteia, Nicu Rădulescu, îi place să spună că "turismul balnear nu e pe cale de dispariţie, ci pe cale de reapariţie". Există - după părerea lui - două categorii de staţiuni: unele asemeni Borsecului, ajunse în paragină (Olăneşti, Herculane - nu sînt nici ele departe) şi altele unde s-a investit şi care s-au dezvoltat. Îmi dă drept exemplu Tuşnad, unde s-a înfiinţat o asociaţie de promovare a staţiunii. Din ea fac parte toate firmele din zonă, dar şi Primăria şi Consiliul Judeţean. Nicu Rădulescu spune că asta ar fi formula de succes pentru a obţine fonduri europene: colaborarea pe plan local. "Degeaba faci un hotel, dacă nu există drumuri. De exemplu, la Amara s-a făcut o bază turistică - hotel, bazine, plajă, toate dotările necesare. De jur împrejur însă, e o groapă de gunoi, maidane pline de buruieni." Nu există o strategie naţională de dezvoltare a turismului balnear. Preşedintele Organizaţiei Patronale a Turismului Balnear crede că nici nu e nevoie! În opinia lui, mult mai eficiente ar fi strategiile locale sau zonale. Lipsesc şi micile facilităţi pe care primăriile ar putea să le ofere investitorilor. În 2006, Guvernul a alocat sume importante pentru dezvoltarea staţiunilor balneare. Dl Rădulescu spune că banii n-au ajuns niciodată la destinaţie. Singura speranţă pare să fie obţinerea unor fonduri europene pentru turism. Interlocutorul nostru afirmă că proiectele sînt întocmite, dar normele europene nu sînt terminate.

Mai multe