Ani. Mulţi ani. La mulţi ani!

Din amorţeala sărbătorilor de iarnă se iese greu. O lene dulce ca o ultimă bomboană din pomul de Crăciun se ţine încă atîrnată de picioare şi braţe. Nici vorbele nu ies cum trebuie. Iar cînd în ianuarie prin ferestre se arată ploaia în locul fulgilor de zăpadă e semn clar că şi norilor le e lene să ningă. Şi totuşi, primele zile ale oricărui ianuarie au un farmec nebun, de negăsit în vreo altă săptămînă a anului: oraşul doarme pînă tîrziu, maşinile sînt puţine, iar pe străzi aleargă doar cîinii speriaţi încă de bubuitul petardelor şi puţinii pensionari fără somn în căutarea magazinelor care vînd pîine. De n-ar fi prea devreme chiar şi la ora prînzului, mai că m-aş încumeta să rămîn cu ochii lipiţi de geam ore întregi aşteptînd naşterea vacarmului de după terminarea vacanţei. N-a reuşit nimeni, niciodată, să-mi explice de ce putem fi şi generoşi, şi mai puţin grăbiţi, şi mai frumoşi chiar, în cele cîteva zile care împart Anul Nou între aşteptare şi amintire. Cum de se face că de Crăciun devenim brusc mai buni, de Revelion ne reapare zîmbetul pe buze, pentru ca după 3 ianuarie să ne cuprindă din nou masca de oameni nervoşi, grăbiţi şi egoişti? Habar n-am! Şi, oricum, în lenea dulce care se ridică din scutecele nou născutului an asemenea mirări nici nu prea contează... Traian Băsescu a dansat la Sinaia, petardele au ucis doi oameni, ruşii se ceartă cu ucrainenii şi de-aia rămînem noi fără gaze. Titluri, ştiri, informaţii de început de ianuarie. Faţă în faţă cu imaginea trecută a încă unui an în care ne-a mers bine sau rău tare şi în comparaţie cu suma de aşteptări prăvălite deja peste lunile ce vor veni, asemenea întîmplări nu valorează nici cît o ceapă. Degerată. Primele zile ale oricărui ianuarie sînt zilele în care rezistăm binişor fără telefoane mobile, mail-uri şi jurnale de ştiri. (Cu îngrijorare încep eu însumi să constat că renunţarea la mobil preţ de cîteva zile seamănă pînă la suprapunere cu victoria extraordinară din perioada în care, pe vremuri, reuşeam să renunţ la fumat între douăzeci şi patru şi patruzeci şi opt de ore!) Orice început de an conţine o doză mare de uimire, ceva tristeţe şi multă nerăbdare. Dintre toate, nerăbdarea este cea care rămîne lîngă noi în toate lunile care urmează: nu mai vrem sau vrem mai mult, ori vrem ceva nou. Şi-atunci, singura şansă este călătoria prin timp, războiul cu zilele, mestecarea orelor. Muşcăm din fiecare minut, ne cronometrăm existenţa cotidiană şi, într-o zi, ne trezim brusc în faţa unui pahar plin cu şampanie strigînd din nou trei, doi, unu... la mulţi ani şi un an nou fericit!