Am rămas fără replică
Prima oară:
Era în septembrie sau octombrie 2013. Am mers la Direcţia de Asistenţă Socială din oraşul unde locuim, pentru a încasa indemnizaţia pentru gradul I de handicap – grav, al fiului meu (10 ani, autist, dar nu asta contează!). Ritualul era bine ştiut, funcţionara îmi zîmbea, punea două-trei întrebări de complezenţă, completa statul de plată, îmi dădea să-l semnez, apoi număra banii. De data asta, ritualul s-a rupt după momentul semnării şi continuarea a fost niţeluş surprinzătoare: „Şi acum, înainte să vă dau banii, vreau să vă spun că dl nostru primar, care pînă acum a fost independent, a decis să se înscrie în UNPR şi trebuie să-l susţinem cu toţii, aşa că semnaţi dvs. pe lista asta. V-am trecut eu datele de identificare.“ „Poftim? Ce listă? Nici nu ştiu ce-i aia UNPR şi nu fac politică.“ „Doamnă, trebuie să semnaţi, măcar atît să faceţi pentru dl primar care vă dă banii.“ „Doamnă, banii sînt un drept al copilului asigurat prin legislaţie, nu sînt pomana primarului!“ „Dar luna asta nu erau bani la buget, dacă nu dădea el dispoziţie să ia banii din altă parte nu aveaţi bani acum!“ „Nu este problema mea de unde asigură Primăria aceşti bani. Dacă nu vreţi să mi-i daţi altfel, chemaţi un şef cu o ştampilă să-mi anuleze semnătura de pe statul de plată şi-mi voi cere altfel drepturile.“ „Bine, dacă chiar nu vreţi, staţi să vă număr banii.“ I-am povestit incidentul altei mame aflate într-o situaţie similară, mi-a confirmat că a păţit la fel şi că a refuzat şi ea să semneze – şi m-a lămurit şi pentru ce erau semnăturile (funcţionara nu intrase în prea multe amănunte): erau de înscriere în UNPR!
A doua oară:
Era în august 2014. Am mers la Direcţia de Asistenţă Socială din oraşul unde locuim, pentru a semna pontajul lunar în calitate de asistent personal al fiului meu. Primăria tot n-avea bani, plăţile erau în urmă cu peste o lună, dar birocraţia trebuie respectată. Şi după semnătura de rigoare, funcţionara m-a abordat ca într-un déjà-vu: „Anul trecut m-aţi refuzat, dar anul acesta, că sînteţi chiar angajată, nu mai puteţi spune nu. Dl primar susţine candidatura dlui Ponta la preşedinţie şi trebuie să semnăm cu toţii listele pentru depunerea candidaturii.“ „Ştiţi ceva, doamnă, chiar dacă aş fi avut vreodată de gînd să-l votez pe dl Ponta, o chestie ca asta mi-arfi schimbat total opţiunea!“ „Votaţi pe cine vreţi, doar nu ştie nimeni, dar trebuie să semnaţi! Deja am completat numele şi CNP-ul.“ Atunci nu m-am mai putut abţine: „Ascultaţi, doamnă, cum vă permiteţi să-mi cereţi asemenea lucruri? Dacă aş fi fost cvasianalfabetă şi n-aş fi ştiut ce semnez, sau dacă aţi fi avut certitudinea că sînt coruptă / coruptibilă, aş fi putut înţelege, dar aşa, cum de aveţi curajul?“ „Înţelegeţi-ne şi pe noi, avem sarcini de serviciu!“ „Nu sînteţi în serviciul personal al primarului.“ Am relatat incidentul unei alte mame (ea nu fusese încă la Primărie) şi, deşi de obicei îi respect părerile, de data asta n-am putut fi de acord cu remarca ei: „După ce că nu ne dau banii la timp, au tupeul să mai ceară şi semnături!“ „Nu“, am spus, „tocmai de asta n-avem banii la timp, pentru că politica se face în acest mod.“
„Bonus“
Am relatat întîmplarea şi altor cunoştinţe. Unele (inclusiv avocata) m-au consolat: „Nu te mai frămînta pentru asta, n-aveai decît să semnezi, votul e cel care contează.“
Am rămas fără replică.
Irina-Luminiţa Liţcanu,
21 septembrie 2014