Am fost în clasă cu "Missa"!
De cîţiva ani încoace, balurile bobocilor organizate de liceeni au devenit subiecte de ştiri care sînt tratate cu seriozitate, ca nişte mici evenimente mondene. Două aspecte sînt scoase cu precădere în evidenţă: “depravarea” sau maturizarea precoce a tineretului de azi şi sumele impresionante cheltuite de părinţi pentru ca odraslele lor să intre în rîndul lumii. Totuşi, privite la o distanţă de 20 de ani, balurile bobocilor nu sînt, în esenţă, foarte diferite. (Adina Popescu)
Mă uit la o fotografie pe Facebook cu fostul meu coleg de liceu care într-a IX-a a fost ales Mister Boboc. Acum e un tip jovial, cu burtică, cu părul tuns periuţă, pentru a-şi ascunde chelia, genul corporate afabil, pasionat de job. Un băiat serios. De altfel, poza e făcută la „locul de muncă“, urmează altele de pe la diferite seminarii şi conferinţe, în care fostul Mister discută pe marginea unor ppt-uri, sau de la cîte un business lunch, înconjurat de colege zîmbitoare. Mi-amintesc că în liceu nu era cu mult diferit. A căpătat brusc popularitate în momentul în care a devenit Mister, deşi nu avea un statut de tip cool, „băiat interzis“ care să le înnebunească pe fete. De obicei, şmecherii şi rebelii nu participau la Mister şi mergeau la balul bobocilor doar ca să fumeze şi să se îmbete criţă în toaletă (asta era „pe vremea mea“, acum altele sînt euforizantele), ca mai apoi să facă mişto de unul şi de altul. Nu urcau ei pe scenă, nu răspundeau la întrebări de cultură generală, nu dansau vals. Fiecare clasă a IX-a îşi desemna o pereche care să o reprezinte, „copii buni“, agreaţi de dirigă. Frumuseţea nu era nici pe departe un criteriu, totuşi trebuiau să arate cît de cît „într-un fel“. Adică, băieţii să nu fie din cei timizi abia ieşiţi din pubertate, cu vocea în schimbare şi un puf oribil de mustaţă, fetele să nu fie grase şi pline de coşuri. De altfel, Miss Boboc din anul meu (pe care nu am găsit-o pe Facebook) era o fată smart, la locul ei. Ea chiar nu a devenit mai populară după bal, pentru că pur şi simplu n-o interesa asta. Nu purta tocuri de zece centimetri, nu se machia deloc, avea un păr negru lucios pe care nu şi-l vopsea fistichiu pentru că ar fi fost fără rost. Mai populară decît ea era Miruna care slăbise 15 kilograme în două luni, deşi nu era grasă nici înainte, ba dimpotrivă. După „cură“ arăta ca un schelet ambulat şi era catalogată drept cea mai slabă fată din şcoală, şi asta dădea bine.
Dar să revenim la Miss şi la Mister... Nu mai ştiu de ce am ratat balul într-a IX-a, poate pentru că treceam prin cea mai complexată perioadă a vieţii mele, cu blugi vîrîţi în bocanci şi cămăşi lălîi, şi un astfel de eveniment „monden“ nu mi se potrivea. Din cîte mi s-a povestit, balul s-a ţinut ca de obicei în sala de festivităţi, a cîntat „în deschidere“ corul şcolii, apoi o trupă alcătuită tot din liceeni, a vorbit directorul ca să le ureze bobocilor bun-venit. Nu mi s-a părut atunci că am pierdut mare lucru, mai ales că mă săturasem ca toată lumea să vorbească tot trimestrul I numai despre bal. A doua zi am aflat că Mister-ul şi Missa erau de la noi din clasă. Asta îţi dădea un soi de statut pe parcursul celor patru ani de liceu. Erai în primul rînd mai uşor de „identificat“, mai ales că existau clase a IX-a de la A pînă L: „Aha, eşti în clasă cu Missa, nu?“. Mister-ul a încercat o vreme să se folosească de titlul pe care îl cucerise ca să vrăjească fetele. Nu prea i-a ieşit. Missa şi-a cam văzut de treaba ei, nu i s-a urcat deloc la cap. Cîteodată, profii erau mai indulgenţi cu ei la clasă, căci erau din start vedete. Unii îi credeau un cuplu şi-i priveau de parcă ar fi fost căsătoriţi de mulţi ani, asta doar pentru că cîştigaseră un concurs împreună.
Balul a fost atît de repede dat uitării, încît nu înţelegeam de ce se făcuse atîta tam-tam. Mulţi dintre noi, adolescenţii de atunci, aveam o idee destul de vagă despre petrecerile şcolare şi ce presupune să te distrezi în mod organizat, „instituţionalizat“. Cam tot ce ştiam despre asta era ceea ce văzusem în filmul Liceenii – „dansul“ de sîmbătă seara din sala de sport transformată în discotecă, unde profi şi elevi se bîţîiau laolaltă pe ritmuri din anii ’80 sau petrecerea „de acasă“ unde fusese invitată toată clasa, cu mama care servea aperitive şi tatăl care descoperise sticla de vodcă ascunsă de Ionică. De altfel, în anii ’90 nu eram departe de ceea ce se întîmpla în film. „Fiţele“ nu fuseseră încă inventate, balurile bobocilor nu se ţineau la cluburi închiriate în acest scop, ci la şcoală, în sălile de festivităţi sau chiar în cele de sport. „Ţoalele“ nu erau de firmă căci nu existau magazine Zara sau H&M. Erau blugi turceşti şi rochiţe cu sclipici încropite de mame peste noapte, din te miri ce. Atmosfera era una sărăcăcioasă şi cam kitsch, de unde atîta glamour ca acum? Iar muzica era, invariabil, proastă.
La sfîrşitul clasei a IX-a, profa de engleză a organizat o mică petrecere în laboratorul de limbi străine. De data asta am fost nevoită să merg, pentru că îmi plăcea de un băiat dintr-o clasă paralelă, cu care mă întîlneam doar la orele de engleză. Am renunţat la bocanci şi mi-am pus o fustă-pantalon, ciorapi cu lycra, pantofi maro, cu un mic toc. Mă simţeam destul de ridicolă, iar petrecerea a fost un dezastru. Profa de engleză, o tipă tînără şi timidă, încerca să facă pe gazda, cumpărase din banii ei fursecuri şi suc, adusese chiar şi un casetofon de la „materiale didactice“. La început, am stat toţi ca-mpăiaţii pe nişte scaune, iar profa, ca să destindă atmosfera, ne-a pus să ne conversăm în engleză. Cum nimeni nu scotea un cuvînt, a luat decizia brusc să dea drumul la muzică – nişte hit-uri la modă, ca să ne arate că e de gaşcă. „Now, let’s dance!“ Am făcut „cercul“ ăla stupid, iar noi, fetele, ne legănam indecise, în timp ce băieţii tropăiau neconvingător. Cu băiatul din clasa paralelă nu s-a înfiripat nimic, cu tot efortul meu de a purta decent o fustă (pantalon) şi nişte pantofi cu toc. Dar nici nu s-a trecut la blues-uri. Doar ne-am prefăcut că dansăm vreo oră, după care am plecat acasă. Cred că şi profa a fost dezamăgită că nu i-a ieşit mica serbare, deşi ea chiar încerca să ne dea senzaţia că se distrează. Nici măcar fursecurile nu s-au mîncat.
Nu ştiu cum mai sînt petrecerile şcolare de azi, doar aud că fetele dau sute de euro pe rochii şi că îşi fac apariţia în maşini scumpe, după ce i-au convins pe unul şi pe altul să le conducă la bal. Şi că mai lipseşte doar covorul roşu ca la MTV Music Awards. Nici nu mai ştiu dacă la balul bobocilor Mister şi Missa sînt aleşi dintre copiii cuminţi care ştiu să răspundă la întrebări de cultură generală. Am senzaţia că poveştile din adolescenţa mea sînt prăfuite şi şterse, faţă de cele de acum, însă tot nu-mi dau seama cum e mai bine: baluri în alb şi negru care nu-ţi mai produc nici măcar nostalgii, sau party-uri sclipicioase care le imită pe cele din filmele americane şi unde distracţia devine „obligatorie“, ca să merite întreaga isterie cu care au fost organizate.