Alt brand de ţară?

Un filmuleţ foarte apreciat de patrioţi pe Internet este cel despre cum ar fi arătat astăzi lumea dacă Ţaratul Bulgar, Regatul Ungariei, Imperiul Otoman şi Moldova s-ar fi descurcat mai bine în anumite conjuncturi. Pe scurt, ce v-aţi fi făcut voi, pămîntenilor, dacă noi, popor român frumos, deştept, care cîntă şi spune poezii musafirilor, n-am fi existat?

Eu cred că un străin care vede filmul The World without Romania (Lumea fără România) se simte, la sfîrşitul vizionării, ca un nefericit dus în vacanţă la all-inclusive şi abandonat de agenţia de turism în aeroportul din Antalya. Multe promisiuni, nici o satisfacţie. În schimb, dacă în tine, privitorule, se zbate neostoit orgoliul de a face parte din poporul în care s-a nimerit să te naşti – în cazul acesta, unul pe care-l înjuri în mod constant şi isteric, îţi va fi imposibil de imaginat cum ar fi arătat astăzi lumea fără stilou, oină, bere românească, patru lovituri succesive de la 11 metri apărate în 1986, prima notă de 10 la gimnastică, stilul brîncovenesc, albastrul de Voroneţ, Cimitirul Vesel de la Săpînţa, frumuseţea femeilor noastre şi, mai ales, limba română, ca a doua limbă vorbită la Microsoft. Probabil că încă mai jumuleam porumbei ca să scriem depeşe cu penele lor, depeşe pe care le-am fi trimis, apoi, prin porumbeii jumuliţi. Căci de unde avion cu reacţie, dacă pe Henri Coandă nu l-ar mai fi chemat atît de româneşte şi s-ar fi irosit în cine ştie ce tîrg prăpădit din Franţa, în timp ce atentatele de la 11 septembrie s-ar fi executat cu ajutorul unui escadron de zepeline? Probabil că, în prezent, Bill Gates zăcea într-un gang, învelit în cartoane, iar cei de pe Wall Street îşi făceau calculele cu ajutorul unor maşini de scris legate la proiectoare cinematografice. Probabil că americanii îşi dădeau cu bîtele de baseball în cap pe stadioane, dacă n-ar fi beneficiat de înţelepciunea celor mai viteji şi drepţi dintre traci, inventatori patentaţi ai oinii. Iar fără stilul brîncovenesc şi albastrul de Voroneţ, ţi-ar fi imposibil de conceput Amsterdamul, aşa cum arată el azi. Şi, bineînţeles, toată lumea ar fi băut Guinness, Stella Artois şi încă vreo cîteva mii de sortimente de bere scumpă, în loc să se bucure de cele ieftine şi româneşti. În ceea ce priveşte noaptea magică de la Sevilla, oricîte eforturi aş face, nu pot să-mi dau seama ce s-ar fi întîmplat dacă Duckadam le-ar fi apărat pe toate cele cinci.

Ce au făcut Bram Stoker şi prinţul Charles pentru noi?

Totuşi, oricît de mîndru aş fi de produsele gastronomice valahe, care au modelat istoria umanităţii de-a lungul veacurilor, nu pot fi de acord cu o formulare. Filmuleţul se întreabă retoric ce s-ar fi făcut Bram Stoker fără România şi fără personajul istoric Vlad Ţepeş, care, mă rog, a ajutat la botezarea vampirului. Cred că aici se impune o mică inversiune. Anume, ar trebui ca România, mai precis imaginea ei, să se întrebe ce a făcut Bram Stoker pentru ea.

În lumea de azi, aşa cum arată ea din cauză că noi sîntem aici de 2000 de ani, există ţări care sînt un brand turistic în sine. Franţa, Italia, Grecia n-au nevoie să-şi bată capul cu clipuri de promovare difuzate pe CNN, că e greu să îngrămădeşti în 30 de secunde cîteva sute de vederi. Urmează ţările care trebuie să screamă un slogan, un logo, ceva, din cauză că restul lumii n-a prea auzit de ele. Cele mai multe reuşesc, chiar şi printr-o rimă simpluţă, dar de efect, în genul „Malaysia, truly Asia“. Mai e categoria ţărilor care s-au dat bătute: Afghanistan, Irak, Somalia. La inclasificabile e Coreea de Nord. Şi mai sînt ţări care s-au trezit că nu mai trebuie să facă nimic, pentru că i-au blagoslovit alţii cu un brand. În această ultimă categorie se află şi România, care poate să zică mersi că n-a avut soarta Kazahstanului, pricopsit cu Borat în braţe.

Deci, ne pică nouă pleaşca asta norocoasă şi ce facem cu ea? Vedem un film şi aflăm că Dracula avea castel. Păi, n-avem noi castele droaie, pe care-l alegem? Unde merg meltenii la castel, nu la Bran? Bran să fie, că e restaurat de Regina Maria în stil Art Nouveau, aşa cum îi plăcea lui Dracula! Şi ce să mai facem noi? Ia hai să cioplim nişte lemne, magneţi şi tricouri cu faţa lui Vlad Ţepeş, apoi să le ducem la aeroportul din Otopeni şi să le vindem scump! Şi ce-a mai rămas de făcut? Stăm şi aşteptăm pînă apare Anthony Bourdain (No reservations, pe Discovery), îl luăm pe sus şi îl ducem la o pensiune unde dansează nişte turişti penibilo-demenţi, costumaţi în vampiri. Şi toată lumea asta mare şi nerecunoscătoare rîde de noi cînd ne vede la televizor – că cică, ce proşti sîntem –, în loc să ne mulţumească pentru binefacerile civilizatoare. Însă noi nu ne mulţumim cu acest brand pus de alţii, ci mai stăm şi nu facem nimic pînă cînd mai soseşte unul, tot din Insulele Britanice: Prinţul Charles, fermecat de autenticul şi pitorescul satelor româneşti din secuime şi săsime. Şi ce facem noi cu brandul turistic Charles? Nişte reportaje la ştiri, un documentar BBC şi cîteva talk-show-uri în care se discută aprins despre secreta şi arzătoarea dorinţă a Alteţei Sale Regale de a deveni moştenitorul Coroanei României. Nu mai facem nimic încă un timp şi apare Clarkson de la Top Gear, tot din Marea Britanie – de zici că ţara asta şi-a propus să ne convingă ce frumos e la noi, suficient cît să nu mai vrea strop de român să părăsească grădina carpatină – şi zice că: „Uau! Transfăgărăşanul e cea mai bună şosea din lume!“ Şi ce facem noi cu chestia asta? Recităm: „Uite, a făcut şi Ceauşescu, săracul, lucruri bune!“ Apoi îl înjurăm de mamă pe Clarkson, care, între timp, s-a smintit şi face mişto de noi, el, care, altfel, are numai cuvinte de laudă pentru francezi sau italieni.

După care luăm statisticile şi ne uităm la ce-am realizat. Care ţară trimite cei mai mulţi turişti în România? De ani buni de zile – Ungaria, care însumează procentajul locurilor 2, 3 şi 4 adunate. Orice prost poate să-şi dea seama că ungurii nu vin la noi ca să danseze în care alegorice la carnavalul de la Mamaia sau ca să se pătrundă de spirit duhovnicesc în mănăstirile din Bucovina. Nici de Dracula sau Transfăgărăşan nu le arde. Oamenii ăştia pun botul la un brand turistic masochist, pe care ei înşişi l-au creat, cu sloganul „Ce-am avut şi ce-am pierdut“. Ne dau bani ca să vadă oraşele pe care ni le-au construit în Ardeal. Cam la fel e şi cu germanii de pe locul 3. Cît despre locul 2, pe care stau un milion de bulgari, singura explicaţie pe care o am e că în efectuarea statisticilor s-au luat în calcul şi plăcuţele de înmatriculare ale maşinilor înregistrate cu număr de Bulgaria.

Şi din ce-am mai putea noi scoate turism, da’ care să fie turism, înţelegi? Adică turism d-ăla, care, cînd spui „turism“, te gîndeşti la mare, soare, schi la Predeal, saline, chestii d-astea. Că Festivalul de Film de la Cluj nu e turism, nu aruncăm bani de la buget pe prostii. Numai ţări sălbatice, ca Bosnia şi Herţegovina, organizează festival de film la Sarajevo, ca să-l umple cu străini măcar o dată pe an. Şi atunci care ar fi, să zicem, liantul, ce au în comun toate aceste branduri turistice pentru care n-am mişcat un neuron? Unde se întîmplă toate astea? În Munţii Carpaţi! Bine! Facem un slogan cu cuvîntul „Carpaţi“ în el şi vindem în continuare pachete turistice pe litoral fraierilor care nu-şi fac timp să se uite la filmuleţul The World without Romania.

Ce au făcut austriecii pentru noi?

Spre deosebire de noi, care sîntem şmecheri şi stăm, austriecii sînt şi mai şmecheri, şi nu stau. Acum cîţiva ani, am fost să filmăm o serie de regiuni sinistrate turistic ale Austriei. Au desenat băieţii de la minister cîteva hărţi cu zonele care n-au mare lucru de arătat şi le-au dat nume. Au pus de nişte birouri de turism, şi hai să vedem ce-a ieşit.

Burgenland, tărîmul băilor termale, al shopping-ului în Parndorf pentru ţăranii cu jeep din Est şi al lacului Neusiedler See, unde se poate face tot ceea ce se poate face pe oricare lac de pustă, atît că ei l-au clasat ca rezervaţie naturală şi îi pun pe turişti să se dea cu bicicleta.

Wiener Alpen, unde Alpii sînt mai pitici, dar mai aproape de Europa de Est, cu ale sale staţiuni de schi, cam la fel de prăpădite ca ale noastre. Numai bune, dacă n-ai bani şi timp de Tirol şi trebuie musai să-ţi marchezi statutul social cu poze de la schi din Austria. Un restaurant cu iodlăreli de pensionari, o ruină ponosită pe un vîrf de munte, în jurul căreia se scorneşte rapid o legendă, o eoliană în care poţi să te caţeri; s-a mai inventat o regiune turistică.

N-ai brand, îl inventezi: Millstätter See – un lac de munte cum or mai fi cu sutele în Europa, dar aici vii îndrăgostit şi în cuplu. Eşti luat cu arcanul şi dus la picnicuri romantice, mese pe platforme plutitoare şi plimbări interminabile cu barca. Musai, că altceva n-ai ce face, trebuie să fii îndrăgostit rău ca să-ţi pese că stai aici de mai mult de două zile şi te îndopi cu specialităţi de brînzeturi maturate.

Mostviertel, ţara celui mai prost cidru pe care l-am băut vreodată. Dar, în lipsă de altceva, faci muzeu, statuie şi traseu al cidrului, din sărăcia pe care o ai. Această regiune mai oferă o reconstituire deşteaptă a îndeletnicirii ţapinarilor din vechime. O defrişare modestă, pe stil vechi, că pe cel nou, austriecii nu-l mai practică de mult la ei acasă, implementîndu-l, în schimb, cu un succes greu de egalat, in the Carpathian Garden.

Ajuns acasă, după o lună de plimbări şi filmări haotice – cel mai mare oraş văzut de noi fiind Krems an der Donau –, am luat harta, ca să înţeleg şi eu pe unde am umblat. Făcuserăm un slalom prin tot ceea ce înseamnă Austria turistică, ocolind la milimetru locurile pe care mi-aş fi dorit să le văd şi de care auzisem. Atît de aiurea erau regiunile astea, că pînă şi reprezentantul biroului turistic Mostviertel ne rătăcea şi făcea mereu cale întoarsă în zonele pe care cu multă pasiune le promova.

Cui erau destinate aceste pachete turistice? Românilor, bineînţeles, ăia de stau cu mîinile în sîn şi aşteaptă să vină la ei cineva şi să le propună ceva, orice.

Andrei Gorgan este editor de film. A făcut parte din echipa emisiunii Bazar (TVR 2), împreună cu care a călătorit în peste 40 de ţări.

Foto: Andrei Gorgan