All inclusive

Cîteva situaţii aparent banale: românul pe plaja din Albena, Paralia sau Marbela, pentru început. E civilizat, nu vorbeşte tare, nu simte nevoia să urle în gura mare după soacră sau după copii, aruncă hîrtiile şi mucurile de ţigară la coşul de gunoi, supravieţuieşte ore bune fără manele şi, în general, nu-l poţi deosebi de neamţ, italian sau francez. Urmează românul pe străzile din New York sau Berlin: stă la semafor, respectă indicatoarele de tip "Oprirea interzisă", nu parchează în locuri nepermise, cedează trecerea, ba chiar e dispus să-şi plătească parcarea şi, lucru mare, nu suportă să-şi vadă maşina murdară, aşa că face vizite relativ dese la spălătorie. În fine, românul la Paris, la Veneţia sau la Roma: stă liniştit la coadă să ia bilete pentru intrarea în muzee sau expoziţii, deschide uşa doamnelor, se îmbracă frumos şi vorbeşte asemenea. Dar minunea cea mare e alta: plecat în vacanţă sau doar într-o scurtă deplasare, fie ea şi de serviciu, dincolo de graniţele ţării, românul zîmbeşte! Da, da, aici e minunea minunilor, zîmbeşte odată cu stewardesa din avion, zîmbeşte recepţionerei de la hotel, zîmbeşte chiar şi cameristei ori şoferului de taxi. Cîteodată, la New York mai ales, intră rapid în spiritul locului şi zîmbeşte chiar şi necunoscuţilor întîlniţi în spaţiul strîmt al cabinei ascensorului din hotel. Deci se poate. Întrebarea firească este de ce nu se poate şi la Urlaţi, la Bucureşti sau în Constanţa? Ce diferenţe majore există între plajele sau străzile de aiurea şi plajele de la Mamaia sau străzile din oraşele României? De ce la noi ne vine să aruncăm pe jos, să înjurăm, să scuipăm, iar cînd sîntem la ei, nu? De ce la Bucureşti nu se zîmbeşte, dar pe străzile din New York sau Atena ne relaxăm, brusc, şi cumpărăm, cu zîmbetul pe buze, un ziar sau o pîine? Eu, unul, nu ştiu un răspuns. Am auzit explicaţii aproape savante despre legătura dintre civilizaţie şi atitudine, mi s-a spus că orice turist ajuns într-o ţară străină se comportă ca un lichid care ia forma recipientului în care e pus, cu alte cuvinte, ajunge să se comporte rapid în spiritul locului. Alţii mi-au dat explicaţii prozaice, spunîndu-mi că la Tokyo amenda pentru aruncat mucul de ţigară pe jos este o sută de dolari, iar la Washington te costă două sute de dolari parcarea în locuri nepermise... O fi. O fi din toate cîte puţin. E clar însă că se întîmplă ceva odată cu ieşirea dintre graniţe şi că orice viză pe paşaportul lui Mitică înseamnă încă un pas spre lumea civilizată. Din acest motiv, mărturisesc că, ori de cîte ori aud cum se vaită hotelierii de pe litoralul românesc că au rămas fără muşterii, mă cuprinde o stare de bine. Românii care pînă mai ieri transformau plaja de la Eforie sau de la Neptun într-un imens iatac, învelind-o cu cearşafuri şi prosoape, n-au abandonat ideea de a merge în vacanţă. Ei sînt plecaţi să zîmbească puţin pe străzile Romei sau să prindă răsăritul întinşi pe şezlongurile plajelor din Creta sau Bodrum. Au învăţat ce înseamnă all inclusive şi stau relaxaţi, fără grija sendvişului pe care trebuie să-l bage în traistă la bufetul suedez de dimineaţă, pentru a avea ce să-i dea să mănînce la prînz lui Gigel. Cuvîntul de ordine este vacanţă, iar pe ecranele televizoarelor din Veneţia nu se prind ştirile despre Băsescu, Geoană şi Tăriceanu. Şi de aici începe primul zîmbet...