Album de vacanţă

16 aprilie 2014   LA SINGULAR ȘI LA PLURAL

Să ne facem fotografii în concediu e un lucru normal. Cine nu-şi face fotografii în concediu intră în sfera patologicului social, chiar dacă individul este, altfel, în regulă. Să te întorci din vacanţă şi să nu aduci cu tine un set substanţial de poze este ca şi cum te-ai întoarce de la Saturn nebronzat. Prinzi o aură de ciudat, cel puţin în ochii familiei, dar şi ai prietenilor crescuţi în tradiţia arătatului de albume tuturor celor care nu sînt interesaţi. Singura scuză – greu de acceptat – pe care ai mai avea-o e că ţi-ai uitat aparatul de fotografiat acasă, dar azi nu ieşi din casă fără mobil, şi dacă n-ai un telefon care să facă fotografii acceptabile, mai bine nu recunoşti că ai fost în Turcia. Eu, de exemplu, am avut o uşoară senzaţie de disconfort trezindu-mă, acum cîţiva ani, fără aparat foto la Madrid. Îmi dădeam seama că telefonul destul de pauper, pe care-l foloseam, nu se ridica la standardele înaltelor lucruri de care mă loveam la tot pasul. Motiv pentru care n-am făcut poze la care să nu mă mai uit mai tîrziu, aşa cum am făcut-o în alte deplasări.

Bătălia dintre obiectivele foto şi cele turistice

„Hello, can you take a photo of me? I saw you are a professional!“ Şi-mi dă un Canon uriaş, ca să-i fac poză cum îl bate soarele în cap lîngă o placă de granit pe care scrie „Kuala Lumpur“. Să nu zică cei de acasă că n-a fost în Kuala Lumpur, ci a stat ascuns într-o mansardă de pensiune la Voineasa. Treaba asta mi s-a întîmplat oriunde filmam vreun obiectiv turistic a cărui imagine se replică de mii de ori pe Internet. Nu-i poţi refuza, oamenii sînt în vacanţă şi se simt bine. Nici pe mine nu m-ar refuza echipajul unei ambulanţe care culege de pe stradă resturile unui pieton lovit de jeep, dacă l-aş ruga să mă consulte puţin în gît, căci în ultimele zile parcă mă zgîrie ceva pe partea dreaptă. Unii dintre posesorii de tunuri fotografice nu se pot abţine şi cer, ca bonus, o poză alături de prezentatorul emisiunii, întrebîndu-ne exuberant de la ce televiziune sîntem. Ceea ce urmează e clasic: o întrebare legată de situarea geografică a României, urmată de răspunsul învăţat de noi, într-o lungă serie de încercări şi erori: „În Europa. Nu, nu în Rusia, e lîngă Rusia.“ Prin inducţie, se cere o fotografie alături de prezentatorul necunoscut. Să fie şi el acolo, poate croim o poveste drăguţă cînd vom sta la un vin fiert, la gura sobei, terorizîndu-ne naşii: „L-am cunoscut şi pe acest prezentator de la Russia Today! Aşa de bine ne-am înţeles, că la final ne-a rugat să ne facem o poză împreună!“

Partea mai proastă e că nu puţini sînt cei care îmi cer, uşor încruntaţi, să repet fotografia, care n-a ieşit cum trebuie. În asemenea momente mă simt descurajat, încep să cred că abilităţile mele vizuale nu se ridică la standardele audienţei. În general, protagonistul vrea să se vadă întreg la poalele unor construcţii mai înalte de 300 de metri, cu riscul evident ca eu să mă deplasez 300 de metri mai în spate, iar el să ocupe trei pixeli din imagine. Dar consolarea vine repede: omul pleacă, eu mă trezesc înconjurat de o duzină de obiective îndreptate spre coşul de gunoi spre care stă fixat şi ochiul camerei mele, lăsată de izbelişte din pricina atîtor solicitări. Dacă un cameraman profesionist consideră un coş de gunoi mai interesant decît Burj Khalifa, nu strică să-i faci o poză, poate că într-o zi îi vei descifra misterul, precum protagonistul din Blow up-ul lui Michelangelo Antonioni.

Acest comportament mimetic e mai vizibil în vecinătatea parcărilor de autocare, acolo unde grupurile de turişti au început să ia forma unor entităţi de sine stătătoare. Dacă un turist mai simplu la minte apucă de nuri o dansatoare sculptată în piatra templului Angkor Wat, pentru o poză pe care să o arate mai tîrziu bunicii, o sută de oameni normali vor considera imperios necesar să-i imite comportamentul, fără să-şi dorească neapărat să arate poza bunicii. Motiv pentru care jumătate dintre ei o pun pe Facebook în aceeaşi seară. Dacă o sculptură fără cap din cetatea Bodrum-ului stă prea stingheră, se va găsi în fiecare moment un cap viu şi inteligent, care să ocupe spaţiul dintre umerii defunctului. Gestul va atrage sute de alte capete, ţuguiate sau teşite, care vor completa, atît timp cît se mai vînd bilete de intrare, biblioteca digitală a umanităţii. Dacă o rusoaică se asortează cu apele curgînde ale cascadei din jungla thailandeză, se vor asorta cu forţa şi celelalte rusoaice din grup. Dacă soţia lui Demostene îşi face poză lîngă indicatorul care arată că mai e un kilometru pînă la cascadă, tot asta vor dori să facă şi soţiile lui Nistorescu, Pop şi Retegan, chiar dacă îşi dau seama că e total irelevant.

Am un aparat de fotografiat, deci exist!

Fotografia de vacanţă se asociază cu relaxarea totală a creierului. Pe o plajă din Thailanda, nişte tineri americani euforici m-au rugat să le fac o poză de grup. Toate bune, pînă în momentul în care m-am trezit cu zece telefoane şi şapte aparate de fotografiat în braţe. Şedinţa foto a durat aproximativ 15 minute, cu 14 minute mai mult decît i-ar fi luat unuia dintre ei să trimită celorlalţi o singură poză. Nu le-am atras atenţia asupra acestei evidenţe, curios fiind cînd vor realiza absurdul situaţiei. Însă n-am avut în vedere faptul că, în vacanţă, individul e despuiat de orice inhibiţii, aici fiind incluse şi cele dobîndite în lungul şi dificilul proces de educaţie.

Turistul teleportat pe alte meleaguri se simte, cu aparatul la gît, ca în propria curte. Dacă eu mă îndrept timid spre un cetăţean şi îl rog, în limba română, să-mi facă o poză de grup cu haita de maidanezi care m-a fugărit pe Lipscani, credeţi că o să mă ia în serios? Bineînţeles că nu. Înclin să cred că, dacă îi voi cere acelaşi lucru într-o engleză impecabilă, mă va poza încîntat, gîndindu-se că unui om aflat în vacanţă merită să i se satisfacă orice dorinţă tîmpită. Din acelaşi motiv, este socialmente tolerat ca turistul să considere orice, sau pe oricine, eligibil pentru o fotografie. Pizza din farfurie acceptă uşor treaba asta, dar ce vină are domnul Matteo, în afară de faptul că şade pe scaun în faţa porţiei sale, tocmai pe strada unde defilează zilnic hoardele descălecate din vasele de croazieră? Turiştii îi văd mustaţa aia de Don Corleone şi îşi închipuie că singura raţiune de a exista a moşului e statul la poză.

Acceptînd că obiceiuri precum cele de mai sus sînt normale, deoarece aceasta este starea de spirit a omului liber, acceptînd şi că fotografia e o condiţie necesară oricărei călătorii, este totuşi greu de înţeles cum pot unii să o considere o condiţie suficientă. Vorbesc de cei pentru care propoziţia „Am un aparat de fotografiat“ este un temei suficient pentru propoziţia „Merg în vacanţă“. Sînt cei care, de la plecarea de acasă şi pînă la cazarea în camera de hotel au deja cardul plin. Cei a căror faţă nu o cunoşti, pentru că e tot timpul acoperită de o tabletă. Cei care se fotografiază aşteptînd taxiul care-i duce la aeroport, stînd la coadă la check-in, ştampilîndu-li-se paşaportul, mîncînd în avion cu aripa în fundal, citind instrucţiunile de siguranţă ale avionului, conversînd cu vecinul de scaun din avion, mirosind florile din vaza de pe tejgheaua recepţiei hotelului, oferindu-i o monedă de 50 de cenţi hamalului, servindu-se din minibarul din care nu vor consuma, în realitate, nimic, citind instrucţiunile de evacuare a hotelului în caz de incendiu. Sînt cei care nu pot începe să mănînce în tihnă din pricină că n-au fotografiat tot ce e pe bufet, sau nu pot sta aşezaţi mai mult de un minut pe şezlong, deoarece n-au găsit încă unghiul perfect din care să imortalizeze peştele care scuipă apă în piscină. Sînt cei care nu se pot bucura de un apus de soare, deoarece fiecare secundă a lui merită un Instagram, cei care se învîrt nervoşi prin British Museum, încercînd să găsească o metodă eficientă de a pune la album fiecare piesă, cei care n-au reacţie cînd năvăleşte spre ei un tsunami, fiind absorbiţi de frumuseţea valului pe care-l văd pe ecran. Într-un fel, îi înţeleg: cînd îţi cheltui în două săptămîni aproape toată agoniseala unui an de zile, ţii să te asiguri că a meritat. Fotografiile şi filmele sînt cea mai bună dovadă – pentru liniştea ta şi în ciuda duşmanilor tăi – că te-ai distrat, că cele o sută de ore petrecute în autocar n-au fost degeaba.

Am avut cîteva filmări împreună cu grupuri care stăteau cîte o săptămînă la all inclusive şi îşi luau ture de o zi cu autocarul. Douăsprezece ore în care se făceau patru sute de kilometri şi se vedeau zece „atracţii turistice“. Oamenii ajungeau pe o plajă cu nisip negru vulcanic, ştiau că într-un sfert de oră trebuie să se întoarcă la autocar, că timpul era prea scurt ca să înţeleagă o iotă din ce li se întîmplă. Motiv pentru care majoritatea îşi făceau cît mai multe poze, mimînd că au stat acolo toată ziua: se întindeau pe nisip, trăgeau o bălăceală de trei minute, se urcau pe stînci, se băgau sub umbrelele altora, ţineau în palmă soarele, îmbrăţişau palmierul.

Ca operator de imagine al unei emisiuni de călătorii, mă înclin în faţa lor şi mă consider nevrednic. 

Andrei Gorgan este editor de film. A făcut parte din echipa emisiunii Bazar (TVR 2), împreună cu care a călătorit în peste 40 de ţări.

Mai multe