Acolo unde latră Căţelul Pămîntului
După o noapte petrecută într-un hotel mizerabil din Craiova, al cărui personal ţine morţiş să-ţi amintească de destinaţia sa iniţială, cea de cămin de nefamilişti, drumul spre Dunăre îţi creează o senzaţie reconfortantă, de vacanţă. Se simte deja apropierea apei, pe şosea trec maşini hîrbuite, cu numere de Dolj sau de Mehedinţi, supraîncărcate de bagaje, corturi şi unelte de pescuit. Vor opri într-un sat de dincolo de Orşova, al cărui nume, pe hartă, nu-ţi spune nimic, la un cot al Dunării sau în dreptul unei adîncituri a malului unde se formează un mic golf sălbatic, într-un "loc bun", ştiut doar de cunoscători. Pentru ceilalţi întreaga călătorie se transformă într-o aventură printr-un ţinut rupt de lume. Vor rătăci fără ţintă şi fără repere turistice de tipul "cazare" sau "masă", cu spaima că nu vor întîlni în drumul lor nici măcar o benzinărie, deşi în urmă cu doar cîţiva ani canistrele pluteau "în derivă" spre ţara vecină. Totuşi, vor avea parte de un peisaj ce nu se compară cu nimic văzut/bifat în România, marcat din loc în loc de rămăşiţele unui trecut industrial: scheletul uzinei de prelucrare a minereului de la Moldova Nouă sau cariera de piatră sîrbească de unde şi acum se ridică un nor de praf alb, ca un abur. În rest, nu există pensiuni cu patru margarete, nici magazine de suveniruri şi nu se organizează curse de ATV-uri (deşi porţiunea de drum dintre Orşova şi Sviniţa ar fi potrivită pentru aşa ceva). Fluviul nu este străbătut dintr-o parte într-alta de bărci sau şalupe. Seara e chiar înspăimîntător de pustiu şi de tăcut, amintindu-ţi de rolul pe care l-a avut dintotdeauna, cel de graniţă. Într-un secol al frontierelor fictive, aici Dunărea separă, deşi ai putea să le faci cu mîna pescarilor sîrbi care îşi improvizează aceleaşi gospodării de week-end pe malul lor. Doar ţînţarii migrează, căci ei nu au nevoie de viză. Orşova: un moment turistic Vaporaşul, cu steag românesc, înţesat de turiştii amatori de a naviga pe Dunăre se apropie de ţărm, aplecîndu-se ameninţător în partea stîngă. Pare gata să se răstoarne, cei de la bord nu mai au răbdare şi se foiesc neliniştiţi. Motoarele se opresc, ambarcaţiunea încremeneşte la mai puţin de o sută de metri de terasa "lacustră" pe care ne aflăm. O terasă cochetă, cu flori şi scaune de răchită. Dincolo de ea se află oraşul şi portul, dominat de blocurile socialiste cu patru şi zece etaje. Privirile tuturor celor de pe terasă sînt atrase de forfota de pe vaporaşul derutat. "Nu puteţi să acostaţi, nu-i aşa? O să staţi acolo pînă diseară! Se termină whisky-ul pînă veniţi voi..." Un domn cu alură de fost director de întreprindere împarte într-adevăr o sticlă de whisky cu un prieten şi vorbeşte la telefonul mobil cu cineva de pe vas, arătîndu-i prin semne paharele pline de pe masă. Cuburile de gheaţă încep să se topească cu un trosnet discret. Cele trei chelneriţe se mişcă în reluare, dar zîmbesc pline de bunăvoinţă. Este singurul lucru pe care au învăţat să-l facă de cînd restaurantul are "clientelă internaţională". La masa alăturată, o tînără proaspăt întoarsă din Franţa vorbeşte tare pentru a ieşi în evidenţă. Are un decolteu larg şi şuviţe de păr albastre şi roz. Tocmai s-a întîlnit cu o rudă (sau o prietenă) din Orşova care o ascultă uşor stînjenită. "Păi, i-am spus: dacă tot voia să rămînă în Maroc, de ce n-a rămas în Maroc?!" - îşi continuă fata povestirea. De masă se apropie un bărbat căruia ea îi sare de gît. "Tocmai tu să nu vii să mă vezi? Uite, mi-am făcut şi părul pentru tine... nu stau decît o oră, plec la Timişoara!" Orşova e o destinaţie "de tranzit" şi pentru grupul de turişti nordici care au ocupat o masă de 12 persoane şi le-au bulversat pe chelneriţele ce se agită inutil în jurul lor, scoţînd diverse carneţele de prin buzunare. Este doar un prînz grăbit în periplul lor de vacanţă. Unul dintre ei fotografiază cu un teleobiectiv o pasăre care plonjează în apă. Noi nu vedem decît un punct mişcător. Sviniţa: un moment festiv Leii Zlatiţei aleargă şi transpiră pe terenul de sport din curtea şcolii. Cei din echipa sîrbească sînt ceva mai amorţiţi. În satele dunărene, vara, la ora prînzului, nu se mişcă nici o frunză, iar soarele e ucigător. Temperatura trece des de 35 de grade. Oamenii nu se văd nici măcar la cîrciumă, doar cîinii vagabonzi se tîrăsc la umbră. O umbră grea care te îmbie la somn (însă nu acel somn letargic, cu iz de asfalt încins, din marile oraşe). La un moment dat, se porneşte vîntul şi bate cîteva zile la rînd. Ca şi cum cineva ar fi uitat în priză un uscător de păr uriaş care îţi suflă cu putere în ceafă. Fluier de final. Spectatorii nu părăsesc încă tribuna. Îşi face apariţia invitatul-surpriză al Festivalului Smochinelor. Miodrag Belodedici s-a născut la cîteva zeci de kilometri de Sviniţa, la Socol. Încă e un erou local. Echipele se îngrămădesc ca să facă poze de grup. Copiii care amestecă cuvintele româneşti cu cele sîrbeşti îi cer autografe. Pe tricouri, pe spate şi pe mîinile bronzate - un bronz frumos, ciocolatiu. Ştii cine este el? "Nu, dar mi-a zis un băiat de pe stradă." Cei care s-au plictisit de fotbal se îngrămădesc la cîrciumă, clasicul magazin mixt cu mese şi scaune din tablă pe care atunci cînd le muţi scot acel zgomot insuportabil ce-ţi aminteşte de berăriile de odinioară. Şi cum toţi unesc mese într-un iureş festiv sau se mută cu scaune cu tot de la o masă la alta, conversaţiile devin doar un amestec de sunete, de neînţeles. Cînd în sfîrşit se face linişte, nu mai vorbeşte nimeni. Cîţiva aţipesc cu berea în mînă. Nu există semnal la mobil, nici la Orange, nici la Vodafone. Doar la Cosmote-ul sîrbesc. Dacă vrei să suni la Bucureşti, suni prin roaming. Doi grăniceri şi-au cumpărat o pîine şi o conservă şi se pregătesc să-şi ia masa de prînz. Sviniţa este o fostă colonie sîrbească. Aici, în secolul al XVIII-lea, administraţia austriacă a înfiinţat un centru de grăniceri pentru supravegherea traficului fluvial. Satul de azi nu se poate încadra în nici o zonă etnografică. Sînt cîteva case aruncate pe un deal stîncos, pe care nu ştii de unde să le iei, par să nu aibă nici un specific. Doar vagi influenţe. Străzile sînt în pantă, în unele curţi bolta de viţă e atît de joasă încît parcă ar fi fost pusă acolo pentru un taifas de pitici. Satul se termină brusc pe malul apei. Un mal sălbatic, neprietenos, plin de mărăcini, de ierburi jilave şi de corcoduşe storcite. Totuşi, ajungi la gardul unei proprietăţi private. Într-o rîpă se ridică o casă de vacanţă. Locuitorii ei se prăjesc la soare, aruncă cu pietre după şerpii de apă şi se bălăcesc într-o mică piscină gonflabilă. Strada principală e străbătută la un interval de un sfert de oră de către un puşti cu o motoretă care face ture fără noimă şi stîrneşte praful. Un afiş scos la imprimantă anunţă programul festivităţilor. La ora 21,00 va începe balul. Au sosit deja cu o dubiţă fraţii Balaci, formaţia invitată să cînte la bal. Ei şi berea la pet vor fi responsabili cu buna dispoziţie, pînă tîrziu în noapte. Lumea se înghesuie la Căminul cultural. Sînt mese întinse ca la nuntă. Pe scenă deja se acordă premiile la competiţiile sportive care au avut loc cu ocazia Festivalului Smochinelor. Cros, fotbal, tenis de masă şi şah. Cîştigătorii ies din mulţime ca să-şi ia diplomele şi să facă poza pentru album. Cros: un adolescent se înroşeşte şi zîmbeşte stînjenit, deşi galeria fluieră şi îl aclamă. Ping-pong: un gospodar îşi suge burta şi îşi împinge pieptul în faţă, cu o atitudine sportivă. Şah: un bătrînel îşi aranjează smocurile de păr de pe chelie şi agită bucata de hîrtie triumfător. Plecăm exact la timp, adică atunci cînd încep tînguirile pseudofolclorice ale fraţilor Balaci. Moldova Nouă: un moment cinematografic Oraşul mi-a amintit de filmul documentar al bulgarului Andrey Paounov, Problema cu ţînţarii şi alte poveşti. Un film care a lansat un adevărat trend în Europa şi care este luat de către occidentali drept reper: cam aşa ar trebui să arate viaţa tuturor comunităţilor mici din fostul bloc comunist, cu specificitatea lor, ancorate în trecut, lipsite de şanse, de perspective. Acolo era vorba despre localitatea bulgărească Belene, tot un orăşel de pe malul Dunării. Momentul cel mai puternic al filmului: o maşină care împrăştie pe străzile oraşului o soluţie contra ţînţarilor, un fum alb, ireal ce acoperă totul ca o pătură de nori, prin care copiii aleargă şi se joacă. N-am văzut ţînţari la Moldova Nouă (deşi probabil că nu m-am nimerit în orele lor), în schimb la nici un kilometru depărtare se află fostul iaz de decantare al minei de cupru care a fost închisă în 2006. Iazul arată acum ca un mic deşert cu nisip alb şi fin sau ca o plajă din Caraibe. Vîntul ridică praful în nori compacţi ce plutesc deasupra iazului. De la distanţă pare o farfurie cu supă fierbinte din care ies aburi. Cînd rafalele sînt mai puternice, norii albi se împrăştie şi se îngrămădesc peste oraş, ajung pe terenul de sport unde unui copil care se antrena ca să ajungă un fotbalist la fel de mare ca Belodedici i s-a făcut rău. Sîntem pe terasa unicei pensiuni din Moldova Nouă, cocoţată pe o coamă de deal. Vedem de sus Dunărea pustie, întregul podiş, dominat de silueta fostei întreprinderi miniere. "Nu faceţi pozeee!" - a strigat o voce dintre fiarele roşii, contorsionate, atunci cînd ne-am apropiat de uzină. Totul era mort, se simţea miros de sulf. Vîntul s-a pornit din nou. În depărtare, iazul de decantare fierbe. Nu mi se pare cu nimic mai interesantă istoria oraşului Belene. Povestea e aceeaşi, depinde doar cum o spui. Baziaş: moment final Cred, dar s-ar putea să mă înşel, că Baziaşul era unul dintre cartonaşele cu staţiunile şi locurile de agrement ale patriei de la jocul "Turism". Altfel nu-mi explic de ce mă aşteptam să văd măcar un camping cu clasicele căsuţe părăginite din lemn, cu duşurile comune unde se adăposteau broaştele, cu o plajă, cu cîteva umbreluţe. Ei bine, n-am văzut nimic din toate astea... doar cîteva corturi, pentru că era week-end, cîteva maşini parcate, un fileu improvizat de volei, o cabană pescărească şi un fum izolat de grătar. La Baziaş mai locuiesc doar 60 de oameni. Totuşi, mica piaţetă pietruită în centrul căreia se află bisericuţa sîrbească de la 1225 îţi creează senzaţia unui oraş în sine. Sînt doar cîteva case solide, bănăţene şi un felinar, poate singurul, sub care se adună seara "tineretul" ca să stea la şuete, doar pînă la miezul nopţii, căci după aceea Baziaşul e bîntuit de spirite. Printre ele, poate şi cel al mecanicului de pe locomotiva care străbătea cea mai veche linie ferată de la noi. Lega, prin Baziaş, Oraviţa de Viena. Sau duhul recepţionerului de la hotelul unde şi-a petrecut prima noapte în România Carol I. Aici s-a întîlnit cu Ion Brătianu. Acelaşi recepţioner i-a înmînat cheile împăratului Josef al II-lea şi împărătesei Elisabeta. Administratorul Centrului cultural unde vom dormi e îmbrăcat într-o cămaşă şi o pereche de pantaloni albi, haine impecabile, şi poartă pe cap o pălărie de cowboy inscripţionată cu Marlboro. "Hai că vin şi eu cu voi ca să văd ce se mai întîmplă în centru!" Ne despărţim în faţa cîrciumii. Aici se despică peştele pe o masă din piatră, e sezon de crap şi "Vino, Ioane, de mă ajută că nu pot să-l tai!". Apare şi Ion, cam mahmur, pescar de ocazie de prin zonă, dar nevasta deja şterge solzii şi sîngele de pe masă, cu o cîrpă. Patroana localului le mai aduce coniac bătrînilor care nu s-au mişcat de aici de dimineaţă. Noi cerem cafea. Nu poate să facă mai mult de două în acelaşi timp, că le face la ibric pe reşou. Aşteptăm. Doi grăniceri beau Coca-cola (produsul pentru care îi indiviam cel mai tare pe sîrbi înainte de â89) şi cască. O altă zi în care nu se întîmplă nimic pe frontul de vest. Ne grăbim ca să vedem faimosul apus de soare (imagine de carte poştală ilustrată) de pe terasa cabanei "Apus de soare". Dincolo de Baziaş, Dunărea, sufocată pînă acum de munţi, se lărgeşte, devine aproape un lac, îţi oferă o deschidere spre o altă lume. Pe hartă, te duce spre Serbia, Ungaria, Austria şi Germania, pînă la izvoare. În realitate, senzaţia de punct terminus de la Baziaş e atît de acută, încît ţi se pare că ai atins, fără să-ţi dai seama, Marginea, iar dacă ai curajul să treci dincolo de ea, ai toate şansele să ajungi pe Tărîmul Celălalt. Oamenii din popor spun că făpturile fabuloase mai trăiesc doar în locurile izolate, căci le e frică de oameni. La Baziaş, puţin după miezul nopţii, ne-a însoţit cîtăva vreme prin iarbă o lighioană mică ce sărea şi se tîra în acelaşi timp. Nu era nici broască şi nici şarpe. Instinctiv, am luat-o la fugă. Am povestit nelămuriţi întîmplarea şi un bătrîn din Craiova a dezlegat enigma. Ne-a spus cu toată seriozitatea: "Era Căţelul Pămîntului".