Abuzul de putere

despre cei ce nu au dreptul să-şi aleagă clienţii Povestea ce urmează a v-o spune este, probabil, una trăită de fiecare. Personajele ce urmează a vi se înfăţişa sînt la tot pasul. Intră pe uşa din faţă a vieţii noastre şi o trîntesc de ne zguduie. Este vînzătoarea de bilete, este angajatul de la Administraţia Financiară, este bodyguard-ul, este asistenta medicală, este controlorul de bilete, este poliţistul de circulaţie. Ce au ei în comun? Puterea. O formă minusculă de putere care le dă veleităţi de conducători. În numele unui regulament numai de ei ştiut şi cu sprijinul nevoii stringente a fiecăruia de a-şi rezolva problema, aceste personaje perpetuează o nepăsare magistrală faţă de toţi cei care intră în contact cu ei. Care să fie motivul? Frustrarea? Voinţa de a promova? Teama de a-şi pierde locul de muncă? Lehamitea neîmpăcată faţă de cel ce le stă în faţă şi în slujba căruia se zice că ar trebui să se afle? Plătit de instituţie, oricare ar fi aceea, să fie intrerfaţa sa cu publicul, funcţionarul este încă restant la acest examen . Staţie RATB. Multă lume în aşteptare. La casa de bilete, înghesuială. În faţa mea, un tînăr cu alură de conţopist dă o hîrtie de 100 de mii de lei şi ia două bilete. Primeşte restul şi pleacă. Dau şi eu o hîrtie de 100. Şi cer un bilet. Vînzătoarea de bilete se uită chiorîş la mine şi mîrîie ceva, ca un buldog scos dintr-ale lui: de unde îţi închipui că am atîta mărunt. Vorbeşte cu domnul din faţa ta să-ţi schimbe! Omul ridică din umeri şi-mi spune că nu are mărunt. Mă uit şi eu chiorîş la vînzătoare şi o întreb: ce e de făcut? Autobuzul meu este în staţie! Daţi-mi un bilet şi scăpaţi de mine. Fetiţo, nu înţelegi că nu mai am mărunt?! Dintr-o dată mă apucă furia împotriva conţopistului din faţa mea. El a luat ultimul rest! Din cauza lui pierd autobuzul, întîrzii la serviciu şi primesc o penalizare sau, mai rău, voi fi dată afară. Următorul, strigă ca o zeitate vînzătoarea. Înghesuială, mişcări de trupe de cumpărători de bilete. Robotici, în şir indian, ne mişcăm bezmetic în faţa cutiei de aluminiu. Ghereta părea o cutie neîncăpătoare pentru trupul depăşit de sine însuşi al vînzătoarei acre. Şi mai presus de trup, al spiritului celui autoritar al femeii. Vorbele ei m-au pălmuit! Practic, mă priveşte de unde îmi cumpăr bilet. Iar dacă mă grăbesc este problema mea. Dacă pierd acest autobuz, nu am decît să-l aştept pe următorul care ajunge în 20 de minute. Dar, oricum, acestea erau problemele mele. Vînzătoarea de bilete nu avea rest şi pace! Ce pot pretinde mai mult? Să-mi dea un bilet, două, trei... Doamnă, vă rog, trebuie să plec, iar fără bilet în autobuz nu mă pot urca. Pot să mă întîlnesc cu un control, nu-i aşa? Daţi-mi bilete de toţi banii, faceţi cumva, dar vă rog, depind de aceste bilete. Dependenţa mea parcă a uns-o la suflet. Iată, nu trăieşte degeaba. Cineva depinde de ea. Ba chiar, toţi cei de-acolo depind de ea. Să ne gîndim, dacă ar închide acum gemuleţul cît o carte poştală şi ar scrie "pauză de masă", cei din faţa geamului ce ar putea face? Ce? Să reclame? Unde? Cui? Cine ia în seamă un aşa nimic? Să plece cuminte pe jos încă o staţie pînă la următoarea gheretă de bilete. Sau să se urce curajos în primul autobuz şi să se roage tuturor sfinţilor pe rînd să-l apere de controlori. Vînzătoarea se uită cu dispreţ la mine şi-mi rupe vreo cinci bilete. Trebuia să spui de la început, fetiţo, că vrei mai multe bilete. Crezi că eu am timp de joacă? Dar cine spune că e o joacă? Hai, hai, treci mai departe, mai lasă şi pe altcineva. Am făcut paşi, iar din spatele meu, o femeie îmi ia locul cu nepăsare. Atîta vreme cît nu mi se întîmplă mie, de ce să mă amestec , părea că spune. Filosofie de viaţă, cheia succesului oamenilor ca vînzătoarea mea. Oameni care nu au dreptul de a-şi alege clienţii. Smulg biletele şi fug după autobuzul care tocmai se pusese în mişcare. Iar nu am noroc. Şoferul îmi închide uşile în nas. Merge cîţiva metri şi opreşte la semafor. Tocmai se pusese roşu. Mă duc pînă la uşa din faţă. Mă strîmb, mă chircesc, ce mai? - fac tot ce-mi stă în putere să-l conving să-mi dea drumul la uşă. Şoferul mustăceşte un pic, ridică bărbia şi se uită în partea cealaltă. Magistral actor! Apoi face sictirit semn cu mîna spunîndu-mi să-l aştept pe următorul. Următorul autobuz ajunge, cu puţin noroc, cam în 20 de minute. Încerc să-i strig asta şi să-l implor în continuare. Întîrzii, mă dă afară şeful! Vă rog! Strigătul meu nu-l înduplecă. Dumitru P., şofer RATB pe o linie centrală, mi-a explicat de ce se poartă aşa cu noi, cei de jos. Mi-a răspuns candid: dacă ai da şi tu peste atîţia nebuni peste cîţi dau eu în fiecare zi, la fel te-ai purta. Nebunii despre care vorbea sînt furioşii comunitari, oamenii fără adăpost. Femeia care aruncă furioasă vorbe de ocară împotriva unui bărbat imaginar care a înşelat-o sau aurolacul care înjură politica, parlamentarii, pe Gigi Becali sau nevasta care l-a înşelat o viaţă, apoi l-a aruncat din casă ca pe o măsea stricată. Nebunii care inspiră atîta milă încît par nişte copii necondamnabili. Şi ce fac nebunii ăştia în fiecare zi de te scot din minţi? Nimic, doar că nu îi mai suport. O ură neîmpăcată îl făcea pe Dumitru P. să se izoleze de restul autobuzului pe care îl conducea. Şi-a tras perdea în spatele cabinei pentru a nu vedea nimic în spate. Nu-i mai sufăr! Babele care se îmbrîncesc pînă la un scaun liber, zurbagiii care coboară din maşină şi dau cu picioarele, nu-i mai sufăr! Aş vrea să fim ca în Occident. Să plec din staţie cu zece pasageri. Atunci nu i-aş mai urî atîta. Şi noi, cei de jos, ne-am dori să fim ca în Occident. Şi cu 10 pasageri ai pleca în cursă dacă aţi veni mai repede şi nu la 20 de minute. Da, dar nu depinde de mine, mi-a răspuns, la fel de autist, Dumitru. Şi ura? În fiecare zi ducem o bătălie cu aceşti oameni despre care se spune că trăiesc din banii noştri şi care ne mănîncă în fiecare zi cheful de viaţă. Aceşti oameni care abuzează în fiecare zi de munca lor. Pentru o fărîmă de putere primită prin natura muncii lor. Care este resortul acestui abuz? Dependenţa de un serviciu. Monopolul a creat monştri. Conştienţa faptului că nicăieri nu mai poţi primi acest serviciu creşte în cel plătit să-ţi servească satisfacţia meschină a unicităţii, a valorii, a puterii. La o scară mică, angajatul devine tiran. Este stăpînul absolut, suveranul unei bucăţi de pămînt, în numele căreia se poate lua la harţă cu oricine. Iată, de pildă, bodyguard -ul, cum îi place să-şi spună pretenţios, cu alte cuvinte, paznicul. La Administraţia Financiară programul de lucru cu publicul începe la ora 9,00 dimineaţa şi se sfîrşeşte la 17,00. "Cine nu-i gata, îl iau cu lopata!", cu alte cuvinte, cine nu ajunge la ghişeu pînă la ora amintită, revine a doua zi. Asta dacă are program care să-i permită să plece. Funcţionarul este obosit. Relaţia pe care este obligat să o aibă cu publicul, cu fiecare contribuabil la sacul fără fund al încasărilor statului, îl epuizează. Din acest motiv este surescitat, iritat pe alocuri şi chiar dă semne de agresivitate. Se vede clar: cînd contribuabilul are întrebări suplimentare sau nelămuriri sau nu a auzit explicaţia: "gata, mamaie, popa nu slujeşte de două ori în biserică pentru o babă surdă!", replica este menită să închidă gura oricărui confuz de pe lume. Bodyguard-ul sau paznicul. El are ceafa groasă şi mîna vînjoasă cum scrie în fişa postului, pentru a veghea la siguranţa angajaţilor instituţiei angajatoare. Prin urmare, neplăcerile trebuie sufocate în faşă. Nelămuriţii, confuzii numiţi "public" care nimeresc la un ghişeu şi insistă pe lîngă funcţionarul cinic, vor fi interpelaţi de acest paznic. Tehnica este simplistă. Nimeni nu vrea să se complice pe lumea asta. Aşadar, prima mişcare este apropierea şi stabilirea primului contact fizic. Paznicul te apucă cu două degete de mînecă, exact deasupra cotului. Şi trage. De obicei gestul este însoţit de un rînjet: Care este nelămurirea dvs., ca şi cînd misiunea sa acolo este exact să aducă lămuriri suplimentare. Diversiune, îţi zici şi dai să-ţi smulgi braţul din degetele lui. Greşeală! Pentru că paznicul nu ştie multe, iar pe cele puţine pe care le ştie, n-ai vrea să le afli. Devine brusc irascibil şi, ca şi cînd şi-ar fi amintit că v-aţi jucat pe maidan împreună, te ia la per tu: "bă, tu nu auzi, bă, ce nu înţelegi? Pleacă de aici că aşa a zis dna! Tu nu pricepi? " Cine ar putea zice ceva? Comenta cumva? Pe feuda paznicului nu trebuie să ai comentarii. Poliţia de circulaţie asigură bunul mers al lucrurilor şi oamenilor pe drumurile publice. Haina de poliţist de circulaţie nu este tocmai onorantă. El este organ. De poliţie şi, în general, cînd auzi aceste cuvinte, e bine să nu insişti. Autostrada soarelui, direcţia Constanţa. O maşină înmatriculată în SUA opreşte la semnalul poliţistului. Şoferul coboară şi prezintă actele. Discuţie scurtă între cei doi. Poliţistul, sigur pe situaţie. Ridică burta, trage cascheta pe spate şi pune mîna pe bastonul agăţat la brîu. În mîna stîngă ţine actele. Începe să fluture permisul. Zburaţi prea jos! La viteza pe care aţi avut-o pot să vă tai permisul. Aici, în faţa dumneavoastră. La viteza asta permisul se a-nu-lea-ză, auziţ'? A-nu-lea-ză! Nu suspendă, nu altceva, se anulează. Deci, pot să vi-l tai. Dar eu nu fac aşa ceva. Eu îmi iubesc meseria. Şoferul maşinii îl urmăreşte cu atenţie. Şefu', eu nu am avut viteza asta. Maşina mea nu poate prinde 280 de kilometri la oră pentru că pur şi simplu cadranul kilometrajului nu poate indica 280. Mă înţelegeţi? Uitaţi-vă, convingeţi-vă singur. Poliţistul se uită cu o uşoară îndoială la şofer. Ia mina ţîncului şmecher care miroase o blufă a colegilor şi simte că trebuie să se dea deştept şi să nu cadă în plasă. Şoferul, din ce în ce mai convingător, insistă. Poliţistul lasă garda jos. Hai, treacă de la el! Să vadă, că n-o fi foc! Se apleacă, bagă capul pe geamul din faţă al maşinii şi se uită la kilometraj. Şoc! Acul indicator chiar nu putea trece de 200 de kilometri. Poliţistul îşi smulge trupul din maşină şi se uită speriat la şofer. Simte că a lăsat prea mult garda jos. Dle conducător auto, vă rog foarte mult. Fără glume, că ne supărăm! Aparatul nostru nu poate să mintă, pricepeţi? Pînă acum n-a făcut nici o greşeală. Aparatul infailibil, radarul, era ultima redută a poliţistului în lupta lui pentru apărarea integrităţii meseriei pe care chiar o iubea. Nu se poate. Radarul nu greşeşte niciodată. Viteza înregistrată de dvs. era puţin sub 280. Este imposibil. Poliţistul mai bagă o dată capul în maşină şi face aceeaşi constatare. Îşi prinde capul în mîini, se gîndeşte, dă cascheta pe spate, dar nu-i vine nici o idee. Se mai uită o dată. Imposibil! Cadranul maşinii nu arăta mai mult de 200. Pur şi simplu. Dă actele înapoi şi îi permite şoferului să plece. Nu înţelege nimic, dar simte nevoia să adauge: Domnule, eu chiar iubesc meseria asta, eu nu mă joc. O să aflu eu ce s-a întîmplat. Şi v-am scris aici, să ştiţi, v-am scris! Nu scăpaţi aşa uşor. Aparatul ăsta nu ne-a lăsat niciodată . Pînă la Constanţa, acelaşi conducător auto a mai fost oprit de trei ori. Situaţia s-a repetat întocmai. Nimeni nu a reuşit să dezlege misterul: radarul, aparat ca orice aparat, nu se poate înşela vreodată. Dar nici indicatorul maşinii nu poate arăta o viteză pe care fabricantul nu a prevăzut-o acestei maşini. Ceea ce nici un organ de poliţie nu a văzut era că viteza era măsurată în mile. Şoferul a scăpat complet nepedepsit. Ba mai mult, l-a umilit pe cel ce-şi spune organ. Organ de poliţie.