Abecedarul violenţei

Cînd eram mică, stăteam cu mîinile la spate cît timp se preda lecţia. Dacă voiam să răspund, ridicam mîna, cu degetul arătător şi mijlociu ţinute în semn de "v", semnul de "victorie" al trupelor americane. Nu comentam, iar nota la purtare era sfîntă. De chiulit m-am apucat în liceu. Mă refugiam în toaletă, cu respiraţia întretăiată de emoţie, ca nu care cumva să intre vreun prof. De obicei aveam o santinelă care ne anunţa orice mişcare venită din partea cancelariei. Ţi-era teamă, dar o făceai. Te simţeai rebel şi asta dădea un surplus de adrenalină. Aveam şi conflicte. Mai ales din cauza preferinţelor muzicale. Rockerii versus depecharii. Dar erau conflicte paşnice. Mai rău era cu ţiganii. Exista rasism, desconsideram elevii ţigani, fiindu-ne totodată frică de ei, iar aceştia ne terorizau cu celebrul "pun şatra pe tine". Mai erau, ocazional, şi bătăi. Fete înamorate de acelaşi băiat, băieţi concurînd pentru inima aceleiaşi fete. Cît despre profesori? Făceam mişto de ei, dar niciodată pe faţă. Iar sentimentul predominant era unul de frică amestecat cu respectul faţă de catedră. Singurele indiscipline erau, comparativ, inocente. Cum arată "normalitatea" şcolii româneşti de azi? Aşa cum apare în ziare: "O elevă a fost înjunghiată mortal în incinta Şcolii Centrale din Bucureşti." "În Constanţa, o profesoară este ameninţată cu bătaia, în timpul orelor, de către un elev." "Într-o şcoală din Galaţi, un elev de 16 ani este omorît în bătaie, sub privirile colegilor." Se întîmplă cu adevărat? Vorbind de violenţa în şcoală în România, vorbim de un fenomen în masă, referindu-ne la manifestarea externă a unei realităţi incontestabile, sau generalizăm nişte cazuri, mediatizate (prea) mult, de dragul audienţei, în detrimentul informării obiective, cazuri care de fapt sînt incidente locale şi izolate? Dacă e să luăm atmosfera dintr-o şcoală obişnuită, de cartier bucureştean, statutul profesorului s-a schimbat. Respectul faţă de şcoală a scăzut foarte mult. Profesorul nu mai are prestanţa de odinioară şi nu mai beneficiază de acea aură de respect pe care i-o conferea mai demult poziţia. Şcoala în sine nu mai prezintă mare interes. Neschimbată e însă atmosfera: coexistă încă, în acelaşi spaţiu, aceleaşi două lumi separate: cancelaria profesorilor şi toaleta elevilor. Dincolo de interacţiunea de 40 de minute în timpul orelor, dincolo de predarea materiilor, nu se aud, nu se cunosc... pauzele îi separă total. În prea multe şcoli din România ruptura profesor-elev este clară, nu doar la nivelul statutului, ci şi la nivel uman. Devin două tabere distincte ai căror membri socializează doar între ei, refugiindu-se unii de alţii, profesorii în cancelarie, elevii, la toaletă, spaţiul underground, unde se grupează alianţe ca într-un veritabil show Survivor. În multe şcoli, WC-ul a ajuns să oglindească gradul culturii elevilor şi interesul profesorilor. Elevii fumează şi beau ca odinioară, însă nu mai au, ca pe vremuri, santinelă "de şase". Nu le mai e frică. Aici se clădesc arhetipuri de învingători, personajele cu priză, agresorii care îşi racolează adepţi pe principiul: eşti cu mine sau împotriva mea. Pereţii sînt şi ei plini de inscripţii obscene, inscripţii care au evoluat de la "Mimi Love Gigi", la mesaje violente, pline de injurii sau cuvinte obscene. Deşi toată lumea cunoaşte provenienţa fumului care se scurge pe sub pragul uşii de la toaletă, mulţi trec mai departe, iar dezinteresul faţă de o meserie condamnată din lipsa de motivaţie duce spre dezinteresul faţă de elev, spre cultura de toaletă. Realitate sau boom comercial? Conform unui raport al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), România ocupă primul loc în Europa privind violenţa în şcoală. Un alt raport, de data aceasta aparţinînd Organizaţiei Naţiunilor Unite, ridică şi el România pe locul 2 la violenţa în şcoală, iar "proporţia unităţilor de învăţămînt la nivelul cărora se înregistrează fenomene de violenţă a depăşit 75%" - conchide o anchetă UNICEF, demarată alături de Ministerul Educaţiei, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei şi Institutul de Criminalistică. Cifrele înclină balanţa "realitate sau audienţă" în favoarea unei realităţi îngrijorătoare care provoacă mai mult discursuri decît măsuri, mai multe comisii de evaluare decît soluţii concrete. Acuzele se aruncă din toate părţile, profesorii blamează părinţii, părinţii sar de gîtul profesorilor. Ambele tabere fac, din cînd în cînd, un mic armistiţiu îndreptîndu-şi nervii spre sistem. Pe un sistem nelămurit, care se află ba la Stat, via Ministerul Învăţămîntului (ăia de fac curicula), ba la mass-media (ăia care difuzează ştiri violente). Acuzat că nu se preocupă, Ministerul Educaţiei dă, la rîndul său, vina pe mass-media. Anca Petrache, inspector general la Direcţia Învăţămîntului Preuniversitar din cadrul MEC, a acuzat presa de mediatizarea excesivă a unor cazuri de violenţă petrecute în şcoală şi lipsa de profesionalism a unor jurnalişti care "vînează doar audienţa, ignorînd efectul pe care aceste ştiri îl pot avea". Cît priveşte poziţia poliţiei, criza începe din familie: neglijarea copiilor, lipsa de implicare a părinţilor în educaţie, plecarea părinţilor în străinătate, lipsa unor modele, informaţiile furnizate de mass-media, supradimensionarea fenomenului, toate urcă România pe podiumul european în competiţia "cine-i mai violent?". Despre blam, Ciprian Ciucu, PR Manager al FDSC (Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile) şi organizatorului seminarului "Şcoala spune NU violenţei", afirmă că, "deşi sînt de părere că presa a făcut foarte bine că a început să vorbească, dar trebuie evidenţiat că violenţa nu există în toate unităţile şcolare. Presa a reuşit să conştientizeze problema, ceea ce e un lucru bun, dar poate că la nivel general această conştientizare s-a transformat în percepţie. De aceea unul dintre atributele de imagine pentru portretul şcolii româneşti de azi este: violenţa. Iar mass-media a făcut şi aşa ceva". Se dă o ştire: "Un profesor dansează la bustul gol, beat, la un banchet al elevilor". Este o informaţie reprezentativă? "Statistic se poate întîmpla ca din 260.000, cîte un profesor să se îmbete, dar dacă tu, ca ziarist, vînezi asemenea subiecte, asta nu mai e informare, ci goană după senzaţional şi audienţă. Acel profesor nu este reprezentativ pentru imaginea profesorului din România, or, dacă mediatizezi asemenea cazuri doar de dragul ratingului, nu faci decît un deserviciu problemei de imagine. Cînd vorbesc de cîteva sute de mii de profesori, unul e de ajuns să strice şi să arunce o imagine proastă asupra celorlalţi. Aşa se formează percepţia." Vorbind totuşi de punctul de pornire al motorului agresivităţii, nu e nici un dubiu faptul că violenţa începe din familie, dar atît implicarea şcolii, cît şi responsabilizarea presei sînt vitale. Ciprian Ciucu mi-a mai declarat că, deşi "violenţa se întîmplă mai întîi în familie şi apoi la şcoală", pentru rezolvarea acestor probleme "ne uităm la şcoală ca la un instrument de Stat organizat pe baza unor reguli, cu oameni şi resurse, fiind una dintre puţinele modalităţi de a interveni". Cealaltă modalitate ar fi media. "Libertatea de expresie e una, dar cu ea vin nişte responsabilităţi. Că vrei să formezi sau nu, oricum o faci. În clipa de faţă, CNA-ul ar trebui să facă o analiză de conţinut pe emisiuni, cercetări pe marginea ecourilor pe care le au anumite emisiuni în formarea publicului, mai ales tînăr, pentru că în clipa cînd comunici, formezi. Mass-media trebuie să recunoască funcţia de formare (care presupune responsabilităţi) şi dacă nu o face, trebuie să luăm măsuri. Nu vorbesc de cenzură, ci despre responsabilitate." Barometrul violenţei Agresivitatea elevului se traduce, pe scurt, prin nevoia de afirmare. De vizibilitate. Fiind un apanaj, de multe ori, al mediului de provenienţă (şcolile periferiei vor semnala întotdeauna mai multe cazuri, provocate în special de copiii cu situaţii materiale şi familiale precare), violenţa este un mod mai mult de apărare, decît de atac. Formele sînt diverse. Cele mai întîlnite sînt injuriile, gesturile vulgare, ameninţările, presiunile psihice, intimidările şi gesturile agresive (care de multe ori pun victima în posturi umilitoare). De la "violenţa simbolică", care începe dinspre profesor spre elev (cînd profesorul intră în clasă şi de la bun început îşi arată puterea şi influenţa prin tipuri de comunicare para-verbală, prin tonul vocii, modul în care îi pune la punct - atitudine pe care elevii de azi nu o mai acceptă), şi "violenţă verbală" la nivelul elevilor, se ajunge la cea mai gravă, generatoare de accidente fizice şi traumatizante psihic, chiar tragedii: violenţa fizică. Societatea? Familia? Profesorul? "Din acest punct de vedere, soluţiile pentru combaterea violenţei nu sînt la minister" - susţine Ciprian Ciucu. "Sînt la firul ierbii, în cancelarie. S-au lansat legi contra violenţei în şcoală; există paznici, psihologi... dar nu ştiu cît de eficiente sînt. Mediul şcolar e dependent de responsabilizarea oamenilor. Şcoala nu are nevoie de poliţie, are nevoie de reforme care să responsabilizeze oamenii. Faptul că Ministerul semnalează şi atacă violenţa în şcoală e un pas, dar important ar fi să nu vorbim doar în abstract. S-a făcut o comisie la nivel de inspectorat, alta la nivel de şcoală... oamenii din comisie bifează cîte o activitate etc. Din păcate, lucrurile concrete - ca de pildă motivarea profesorului şi îmbunătăţirea comunicării cu elevul - nu există". Revenind la dezinteresul profesorilor faţă meserie, cercul se strînge iar la reforma din învăţămînt şi la problemele întregului sistem educaţional. "Cît timp nu va fi motivat, profesorul nu se va implica. Pe de altă parte, nici mass-media nu îşi asumă rolul formativ, spunînd că nu e rolul lor de a face educaţie. Să facă doar şcoala educaţie - e o abordare simplistă şi falsă." Tinerii de "azi", percepţia de "ieri" şi "f... la creier"? Acum, şcolile au luat vacanţă. Pe terenul de sport al unui liceu de cartier, cîteva fete sumar îmbrăcate şi extrem de fardate se fîţîie schimbînd amabilităţi cu un grup de tineri care bat mingea cu furie de zidul clădirii. Aud întrebarea "ce faci, fă?", aud o replică cu bulină roşie, aud rîsete cristaline de copii. Îi întreb despre ei... Azi trebuie să fii dur, să ai limbaj de cartier şi o purtare pe măsură. Altfel eşti luat de fraier. Cît despre profesori... sînt şi din cei la cursurile cărora nu mişcă, dar şi din cei care dorm la catedră. Ăstora le aruncă chiştoace şi le lipesc prezervative pe scaun. Vor să primească o reacţie. Cum văd şcoala ideală? Să facă ce vor şi să nu-i "f... nimeni la creier". Cît despre nota la purtare... ridică din umeri, se privesc şi rîd.