A fi bărbat sau a fi femeie?
- povestea unui transsexual american în Bucureşti -
Cînd l-am întîlnit prima oară pe Robyn, semăna cu Einstein. Un american nu mai înalt decît mine, purta haine largi şi ochelari, iar părul îi era alb şi zburlit. Mă impresiona vocea lui, avea o voce caldă şi profundă, dar cu o tonalitate neobişnuită. Are peste 50 de ani şi lucrează la ambasada Statelor Unite.
Ne-am reîntîlnit după cîteva luni. Face tratament cu hormoni şi a trecut prin multe ore de electroliză pentru a scăpa de barbă. Are părul ondulat, iar în urechi strălucesc o pereche de cercei. Hainele îi sînt asortate, iar la gît îşi leagă o eşarfă viu colorată. Zîmbetul larg îmi spune că se simte mult mai bine. Am înţeles că Robyn e nume feminin. Ne-am pus pe poveşti.
De cînd se ştie, Robyn ar fi vrut să fie femeie. Cînd avea vreo cinci ani, a avut un vis: se făcea că s-a pierdut în pădure şi a ajuns în faţa unei case luminate. În această casă le era permis să intre doar fetelor, aşa că a continuat să meargă. În drumul său, tot dădea însă peste aceeaşi casă, aşa că, în final, a bătut la uşă. O fată a deschis uşa, iar Robyn a rugat-o cu disperare să-l lase să intre. „Normal că poţi intra, eşti de-a noastră“, i-a răspuns fata. Robyn s-a trezit brusc, dezamăgit că schimbarea avusese loc doar în vis.
Pînă la şapte ani, surorile mai mari îl foloseau drept manechin şi îl îmbrăcau cu rochii. După ce s-au oprit, a început să se furişeze în camerele lor, pentru a le proba hainele şi a folosi machiajul. Realiza că ceea ce face este neobişnuit, însă nu s-a oprit. A continuat să ducă o viaţă secretă ca adolescent, iar în primul an de facultate scria pentru prima dată în jurnal că „mental, sînt fată“. Îşi comanda în secret haine feminine din cataloage şi se plimba prin oraş îmbrăcat ca femeie. Nu a vorbit însă cu nimeni despre asta pînă în 1990.
De acum încolo, mă voi referi la Robyn ca la ea, întrucît aşa se consideră şi aşa o cunosc astăzi.
Teama de a nu-şi dezamăgi familia (era singurul fiu dintr-o familie cu cinci copii) a determinat-o să-şi continue viaţa dublă şi chiar să încerce să ducă o viaţă „normală“ de bărbat. Şi-a urmat pasiunea pentru studiul astronomic şi a ajuns să lucreze pentru vestita NASA (a făcut parte din proiectul Hubble). S-a căsătorit, a devenit tată şi a crezut că asta o va ajuta să uite de visul de a deveni femeie: „M-am căsătorit fără a spune un cuvînt despre zbuciumul meu intern, atît de convinsă eram că prin căsătorie, iubire şi întemeierea unei familii mă voi vindeca. Mă gîndeam că pur şi simplu o să dispară, fără să mă mai frămînte. Nu aş fi putut să mă înşel mai tare“. În 1990, cînd băiatul său avea doi ani, a ajuns la limita disperării şi le-a mărturisit soţiei şi surorii sale despre dorinţa de a-şi schimba sexul biologic. A fost trimisă la tratament antidepresiv pentru un an. Următorii zece ani a încercat să-şi suprime gîndurile transsexuale, de frica de a nu-şi mai revedea fiul. După ce a divorţat la 25 de ani de la căsătorie, după ce şi-a pierdut casa şi după ce a început să lucreze în serviciul diplomatic din Rusia şi Uzbekistan, nu mai avea nimic de pierdut prin recunoaşterea publică a identităţii sale. În 2010 lucra la ambasada Statelor Unite din România şi, tot în acelaşi an, începea demersurile pentru a deveni biologic femeie.
Cînd am auzit povestea lui Robyn, am vrut să ştiu mai multe despre ce se întîmplă în România şi am aflat cît de grea este situaţia transsexualilor de la noi.
Puntea între sexe
A fi transsexual înseamnă a simţi că identitatea personală nu se potriveşte cu sexul cu care te-ai născut şi a face (sau a dori) tranziţia de la un gen la altul. Procesul de tranziţie începe mult înaintea operaţiei de „confirmare a genului“ şi înseamnă consiliere psihologică, vizite psihiatrice, tratament cu hormoni şi schimbarea actelor de identitate. Nu toţi transsexualii ajung să treacă prin toate etapele.
Primul pas pentru schimbarea sexului în România este obţinerea unei evaluări psihiatrice care atestă medical faptul că identitatea de gen personală nu se potriveşte cu sexul biologic. Diagnosticul: tulburare de identitate de gen. Tratamentul cu hormoni e ca şi cum ai trece printr-o a doua pubertate – observi modificări ale corpului de la o lună la alta: creşterea sau descreşterea sînilor, redistribuţia musculaturii şi a grăsimii corporale, modificarea creşterii părului. În România nu se vînd hormoni speciali pentru acest tip de tratament, iar transsexualii folosesc după caz anticoncepţionale sau hormoni de creştere din culturism. Terapia cu hormoni poate avea efecte emoţionale puternice, aşa că, pe toată durata tratamentului, este recomandată consilierea psihologică. Cu toate acestea, mulţi transsexuali îşi administrează hormonii singuri, fără supravegherea unui endocrinolog sau terapie psihologică.
Dar cea mai grea parte este testul vieţii reale, acela de a-ţi face publică identitatea sexuală. Nu e uşor să treci peste aşteptările celor din jur, şi mai greu este să obţii acordul familiei şi al societăţii. Mulţi transsexuali continuă să ducă vieţi duble, de teama de a nu fi alungaţi de familie, de a nu mai putea studia sau de a-şi pierde serviciul.
Situaţia actuală în România
Viaţa înainte de tranziţie seamănă cu un coşmar: îţi deteşti corpul, te simţi captiv şi porţi o mască faţă de toţi ceilalţi. Nu ai curajul să te uiţi în oglindă pentru că nu îţi place ceea ce vezi. Odată ieşit la suprafaţă, pe lîngă reticenţa, oprobriul şi chiar atitudinea violentă a oamenilor din jur, te loveşti de un sistem ostil.
Legislaţia din România privind statutul transsexualilor este puţină şi ambiguă, lăsînd loc interpretărilor abuzive şi corupţiei. Schimbările în legislaţie sînt greu de prevăzut în condiţiile în care comunitatea trans din România este fragmentată şi lipsită de organizare şi de un lider reprezentativ. Nu se ştie cîte persoane transsexuale există la noi: mulţi dintre cei care au făcut tranziţia de la un sex la altul nu vor să-şi amintească de trecut, iar cei care nu au făcut-o trăiesc o viaţă dublă şi le e frică să nu fie descoperiţi. În România nu există o reţea de sprijin puternică pentru transgenderi şi familiile acestora.
Una dintre cele mai mari dificultăţi ale celor care doresc să-şi schimbe sexul o reprezintă schimbarea actelor de identitate. În urma tratamentului cu hormoni şi a modificării aspectului fizic, indivizii nu mai sînt recunoscuţi de persoanele care lucrează în serviciul public ca fiind aceleaşi persoane ca în poză. Din această cauză, le este refuzat accesul la serviciile disponibile oricărui cetăţean sau chiar sînt acuzaţi de fraudă. Schimbarea actelor de identitate este foarte dificilă, iar în România nu există o legislaţie conformă normelor europene. „Avem nevoie de o precedură administrativă care să explice cum se pot schimba actele şi de medici care să ştie ce să facă atunci cînd o persoană trans le trece pragul.“ (Irina Niţă, ACCEPT – Asociaţia pentru drepturile minorităţilor sexuale din România)
Prin intermediul lui Robyn am cunoscut-o şi pe Raluca. Cazul ei e aparte – ea a reuşit să-şi schimbe datele din certificatul de naştere (sexul şi prenumele), pe baza evaluării psihiatrice şi a tratamentului endocrinologic. Ea nu a trecut prin operaţia de schimbare de sex înainte de a-şi obţine noile acte, însă i s-a impus condiţia să o facă în maximum 12 luni. A mers în instanţă pentru a-şi susţine cazul şi a crea un precedent, pentru a le fi mai uşor persoanelor trans să facă tranziţia în societate. „Sînt tînără, slabă şi drăguţă, am studii universitare terminate şi lucrez într-o corporaţie. Sînt femeie, sînt capabilă şi aşa funcţionez în societate eficient.“
Cu toate că, legal, operaţia de schimbare de gen ar trebui să fie decontată de casele de asigurări de sănătate, în realitate lucrurile stau altfel. Profitîndu-se de legislaţia precară, transsexualilor li se pretind sume consistente pentru efectuarea operaţiei.
Peste Prut, situaţia comunităţii trans pare să fie mai bună datorită lui Nadine Chilianu. Nadine este cea care şi-a asumat rolul de lider şi a reprezentat interesele comunităţii în instanţele judecătoreşti şi în faţa Ministerelor Sănătăţii şi Justiţiei, pentru a obţine modificarea legislaţiei în favoarea indivizilor transsexuali. De asemenea, ea încearcă să ofere şi suport pentru familiile transsexualilor care vor să-i susţină pe aceştia şi pentru a face faţă situaţiilor de discriminare.
Cu toate acestea, faptul că Robyn a hotărît să-şi facă tranziţia în România nu e o coincidenţă. Ea spune că nu ar fi putut să facă acest lucru în Moscova sau Taşkent (capitala Uzbekistanului) de frica serviciilor secrete şi a normelor sociale rigide. Iese pe stradă fără să primească priviri odioase şi consideră că oamenii de aici sînt mai toleranţi chiar decît în Statele Unite.
Welcome Robyn
Tranziţia lui Robyn face parte din tabloul mai larg al deschiderii ministerului de externe american (State Department) faţă de drepturile LGBT (lesbiene, gay, bisexuali, transgender). Hillary Clinton este susţinătoarea drepturilor LGBT, sub deviza „LGBT rights are human rights“ (Drepturile LGBT sînt drepturile omului). În 2010, Ministerul de Externe american a legiferat angajarea persoanelor LGBT, inclusiv a transsexualilor, şi a acceptat tranziţia lor pe timpul angajării.
Personalul diplomatic se adaptează noilor regulamente odată cu devenirea lui Robyn: „Cultura Ministerului de Externe continuă să se schimbe chiar şi în detaliile zilnice de completare a formularelor oficiale. Acelaşi formular pe care îl completasem în urmă cu cîteva luni, are acum trei opţiuni în loc de două: femeie, bărbat, transgender. Am bifat cu mîndrie a treia căsuţă“.
Tranziţia instituţională a lui Robyn a fost pregătită de un comitet care s-a format la ambasada din Bucureşti special pentru această ocazie – Gender Transition Committee (Comitetul Tranziţiei de Gen). Pe 10 noiembrie, Robyn a anunţat oficial schimbarea în faţa colegilor de serviciu. Newsletter-ul ambasadei i-a urat farewell („rămas bun“) lui Robert şi welcome („bun venit“) lui Robyn. De pe 14 noiembrie, Robyn îşi poartă cerceii şi eşarfele colorate şi la birou, devenind prima persoană trans din serviciul diplomatic american, care a reuşit să facă tranziţia şi să îşi păstreze serviciul.
Manuela Boghian este masterand în antropologie şi scrie pe blogul manube.wordpress.com.