La rude, la ţară
Sînt o „fată de oraş“, născută şi crescută în Bucureşti. Sună, probabil, pentru unii, a laudă, dar nu asta era intenţia mea; vreau pur şi simplu să spun că nu am împărtăşit în totalitate privilegiul (din punctul meu de vedere) altora: şi anume să merg în vacanţe la ţară, să zburd în aer liber cu mieii, vacile şi găinile, să mă joc cu verii şi verişoarele prin iarbă, fîn sau păpuşoi…
Bunicii mei (unii dintre ei) erau de la ţară, ba chiar dintr-o zonă frumoasă, cea de pe lîngă Cîmpulung Muscel. Acolo au o „casă părintească“, dar la comun cu o serie de alte rude, întotdeauna mai active şi mai „pe felie“ decît ei: ţin minte că de cîte ori voiam să ne ducem, casa era ocupată. Nu era – se poate spune – o „ţară“… reală. Casa, da, arată aşa cum trebuie, cel puţin în imaginaţia mea literaturizantă: e lungă, albă şi cu prispă pe tot cuprinsul. Azi spun că este frumoasă, şi chiar tradiţională. Pe atunci nu ştiam s-o apreciez destul: e drept că nici nu văzusem puzderia de locuinţe hidoase şi kitschoase ce au împînzit, acum, satele.
Puţinele dăţi cînd ne duceam însă acolo, nu trăiam strict „ca la ţară“. Sigur, luam apă de la fîntînă şi ne spălam rufele la gîrla din spatele casei. Dar parcă nu era destul: acţiunile astea, copil fiind (şi deci nu cel care ducea greul) îmi păreau doar o joacă de-a „viaţa în sălbăticie“. Un experiment fără legătură cu existenţa reală, care se desfăşura într-un apartament de bloc din Bucureşti.
Acolo, desigur, aveam (şi avem şi astăzi) rude. Din păcate, nu eram suficient de apropiată de ele, dintr-un motiv simplu: nu veneam prea des, şi atunci cînd o făceam, aduceam cu noi prieteni din Bucureşti.
Ceea ce nu înseamnă că nu le apreciam, ba, pe alocuri, chiar invidiam. Aveam o verişoară de-a doua acolo (cu care azi sînt prietenă) pe care bunica mi-o dădea mereu drept exemplu: era premiantă, se pregătea pentru Medicină şi citea foarte mult. Mai era (şi este) tot acolo, o mătuşă de-a mea care întrupa (şi întrupează) toate calităţile modului de viaţă rural: avea o gospodărie reuşită, credea în Dumnezeu, ştia să ierte lucruri grave. Şi… încarna ospitalitatea neaoşă – nu din cărţi, ci reală: de cîte ori ne duceam la ea, punea masa, cu păsări din curte şi legume din grădină, lapte de la vaca ei şi ţuică din propriile prune.
Ne era (şi ne este) cît se poate de bine de fiecare dată. Vorbeam chiar lucruri esenţiale. Aflam şi despre celelalte rude din zonă, cu poveştile lor nu întotdeauna plăcute (certuri pe terenuri, dezmoşteniri, căsătorii nelalocul lor, dependenţe), dar şi „de succes“: cutare se căsătorise „bine“, făcuse un copil, avea slujbă, casă. Toate erau însoţite de mărturii fotografice, dovadă că lucrurile se făceau „cum trebuie“, că nunta era nuntă, cu rochie lungă, flori, dar, naşi şi restaurant, iar botezul – aşijderea.
Acolo, lucruri care la oraş nu au mare însemnătate, precum, de pildă, că cineva s-a angajat pe un salariu de 13 milioane vechi, devin eveniment. Numai faptul că cineva şi-a găsit o slujbă e mare lucru. Banul, la ţară, are o mai evidentă putere, cu cît îţi trece printre degete în cantităţi mai mici. Banul se strînge, cu el se fac schimbări în casă, care contează: aşa se vede dacă ai reuşit sau nu. Dacă eşti în pas cu lumea.
Celelalte rude, din partea bunicului (cele dintîi pomenite erau dinspre partea bunicii), sînt firi mai puternice şi mai nemiloase. Fraţii lui, deşi băieţi de popă, s-au dovedit şi mai încrîncenaţi într-ale celor materiale. Atît de încrîncenaţi încît, într-o anumită situaţie, nu şi-au vorbit pînă la moarte… Au rămas însă cu toţii frumoşi şi cu mintea limpede pînă la sfîrşit.
Îmi plac şi unii, şi ceilalţi, cu toate poveştile lor… intense. Din păcate, de cîte ori ne ducem acolo, stăm puţin: mereu sîntem doar în trecere, doar punctăm momentul. Ca şi cum am avea nevoie să ne reconfirmăm originile şi apartenenţa. Ca şi cum am vrea să avem pe cineva aparent dinăuntru, dar, de fapt, dinafară, căruia să-i expunem, din cînd în cînd, „realizările“ noastre. Prefer să cred că e o etapă ce va fi depăşită… cîndva.
Foto: Luca Istodor