La recepții
Am participat, de curînd, la un eveniment organizat chiar într-un scop nobil. Şi, de altfel, bine organizat, în care fiecare îşi ştia rolul şi şi-l performa „conform planului“. În sală nu erau mulţi oameni, ci atîţia cît trebuia, doar cei strict conectaţi cu respectiva acţiune socială. Moderatorul (căci toată povestea se filma) era decent, şi nu făcea obişnuitele glume sau „întorsături stilistice“ care se practică la asemenea ocazii. Cei din sală erau îmbrăcaţi adecvat, nici prea strălucitor, nici prea informal. Cu excepţia unei nu foarte lungi cozi la intrare (pentru că fiecare trebuia aşezat pe locul său personalizat), nici măcar nu am aşteptat foarte mult. Mîncarea de la sfîrşit era, şi ea, destul de copioasă şi rafinată.
Şi totuşi, nu pot spune că mi-a plăcut să fiu acolo. Aşa cum, aproape de cînd mă ştiu, nu mi-a prea plăcut să iau parte la vreo asemenea manifestare publică. Pe cît de fireşti mi se par adunările de familie, despre care vorbeam în numărul trecut, sau cele dintre prieteni, pe atît de străine îmi par manifestările publice de acest gen.
Multe dintre ele se desfăşoară în „scopuri nobile“, pentru cauze umanitare. Altele marchează lansarea cîte unui film sau a unei cărţi, de cele mai multe ori de calitate. În fine, unele sînt pur şi simplu aniversări ale unor instituţii sau companii. Toate au, însă, caracteristici comune: sînt frecventate de foarte multă lume, şi foarte diferită.
Dacă la petrecerile de familie e chiar reconfortant să vină o grămadă de oameni, pentru că toţi sînt aleşi de tine şi de ai tăi, şi ca atare, ştii de unde şi cum să-i iei şi ce să le spui, la asemenea recepţii senzaţia predominantă, în ce mă priveşte, e mai curînd una de oboseală.
Oboseală datorată, probabil, în cea mai mare parte, ideii de obligaţie socială şi protocolului; faptului că faci lucruri pentru că trebuie să le faci. O asemenea recepţie poate fi, în cele din urmă, chintesenţa relaţiilor sociale şi a ştiinţei păstrării lor. Să faci conversaţie sprinţară cu oameni care, în general, nu-ţi spun nimic (şi, de cele mai multe ori, nici tu nu le spui lor mare lucru) doar pentru că te gîndeşti că îi prieşte imaginii tale, carierei tale sau că e posibil să ai nevoie de ei în viitor, e o artă pe care o admir. Dar nu o stăpînesc.
Şi nu afirm acest lucru cu dispreţ, ci, mai curînd, cu dezamăgire. Cred că cine are talent pentru aşa ceva are şanse la o carieră fulminantă. Mai cred, de asemenea, că doar oamenii timizi patologic sau într-o depresie neagră nu pot susţine small talk-ul care se cere într-o astfel de ocazie. Doar că e o chestiune de opţiune: unii pur şi simplu nu vor, şi atunci nu pot... Există cîteva tipuri de conversaţii care se poartă la elegantele mese în picioare, după ce ai stat cuminte la coadă la sandvişurile minuscule, dar prezentabile. Cea mai la îndemînă poate fi despre mîncare, în general politicoasă cu vagi accente critico-umoristice, ca să nu pari nici mitocan, nici lingău. Apoi, înaintînd mai „în adîncime“, simţi cînd e momentul să treci la analiza evenimentului care tocmai a trecut: a fost reuşit, desigur, s-au străduit, dar, totuşi, ai văzut cine a luat premiu la secţiunea cutare, de ce i l-or fi dat, mi s-a părut un pic cam ciudat, tu ce crezi...
După care se poate aluneca, lent (mai ales şi după primele înghiţituri din vinul local) la organizatorii în sine, ce au vrut ei cu chestia respectivă, de unde şi-au tras fondurile şi ce rochie a avut prezentatoarea. Dacă simţi că interlocutorul nu-i foarte deschis la bîrfă, o poţi coti imediat spre situaţia economico-politică actuală jalnică, starea naşpa a televizunilor şi sfîrşitul lumii din 2012.
Dacă nimic din toate astea nu merge, nu-ţi rămîne decît să tragi din pahar cu o privire melancolică, întretăiată din cînd în cînd de cîte un zîmbet palid, dar atotînţelegător, aruncat vecinului de masă.
Sau, ca să scapi de toate complexele şi cîrcotelile, precum şi de senzaţia, recurentă, de alienare în mulţime, poţi, în loc de toate cele de mai sus, să recurgi la lecţii de etichetă: despre cum să te comporţi în situaţii formale, care nu presupun sentimente, ci doar respectarea unor reguli.