La poştă
„E o singură coadă, toată lumea stă la coada asta! Unde te duci domnişoarăăăăă?!!!!“ O tanti se agaţă cu mîinile şi cu sacoşele de haina mea. Îmi gîfîie în ureche. „Nesimţito!“ Restul cozii vociferează în sprijinul femeii. Păreau cu toţii excedaţi de atîta aşteptare, descheiaţi la paltoane şi cu personalităţile vraişte.
Făcusem o mare greşeală. Nu mă apropiasem de coadă cum se cuvine. Defensiv, cu capul uşor băgat între umeri, cu mîinile ridicate împăciuitor, cu un zîmbet cît poate omul de cuceritor. Iar textul de prezentare trebuie să fie la rîndul lui cît mai neagresiv, umil, dacă se poate. „Nu vă supăraţi, vreau doar să întreb ceva. Durează o secundă, mulţumesc frumos.“ Şi nici nu trebuie să te apropii foarte tare de tejghea ca nu cumva să creadă lumea aia că pac! o să-ţi arunci hîrtiile în faţa funcţionarei şi pac! îţi faci treaba uite aşa, în faţa lor, ca un nesimţit ce te afli. De oamenii de la o coadă trebuie să te apropii precum un căţelandru de cîinele alfa; cumva dintr-o parte, capul plecat, scheunînd slab şi mestecînd cu nădejde din coadă.
În poşta de cartier bîntuia încă aerul copilăriei mele din anii ’80. În afară de termopanele din exterior şi de termopanele mititele de la tejghea în care cineva crud făcuse nişte fante înguste cît să nu poţi strînge pumnul în ele, totul era neschimbat. Funcţionarele, halatele lor purtate peste malete, cimentul mozaicat de pe jos, oamenii de la coadă. Din vreo trei ghişee, funcţiona unul singur. Acela unde era coada nervoasă, desigur. De ce? Păi, la unul nu era nimeni, iar la al doilea era o doamnă care ţinea mîinile la urechi în timp ce un muncitor găurea ceva cu bormaşina în tejgheaua ei. Căci urletele de la coada care mă ura brusc, precum un singur trup, cu ura colectivă împotriva alogenului invadator, s-au petrecut pe fundalul acelei bormaşini.
Am lăsat naibii coada şi m-am încumetat să întreb ce aveam de la întrebat către funcţionara care ţinea degetele în urechi: „Nu vă supăraţi“, am ţipat cît am putut de politicos de tare, „de unde se iau coletele?“. Aia căsca doi ochi rimelaţi la mine. „Coleteleeeeee? Undeeeeee?!!!“ am urlat iar încercînd să articulez cît se poate de grafic – poate ştia să citească pe buze, femeia. „Aaaa“ – face, pe muteşte, cu mîinile în continuare la urechi. (Muncitorul nu s-a oprit. Bormaşinuia şi ne privea din cînd în cînd pe sub şapcă.) După aia femeia a zis ceva. N-am înţeles nimic din zbaterea măruntă a buzelor roz. Am ridicat din umeri şi am dus un deget demonstrativ la ureche. „N-aud!“ Femeia se îndură să ia una dintre mîini de la urechi şi o flutură undeva vag, spre stînga mea. M-am dus spre stînga. De acolo se făcea un mic coridor care dădea într-o încăpere ce semăna a depozit, nicidecum a loc în care să relaţionezi cu vreun client. Nu că aş fi făcut eu vreo fiţă, dar nu voiam să intru neinvitată într-un spaţiu în care nu aveam ce să caut. Ca atunci cînd eşti într-o vizită, ţi se explică unde e baia şi nimereşti peste cine ştie ce deranj domestic necuvenit ochilor unui străin. Aşa că mai întreb un tînăr care sprijinea unul dintre pereţi şi părea de-al casei. „Pentru colete, pe aici?“, zic. „Da, da“, îmi răspunde, „mergeţi mergeţi.“ Merg, merg cu hîrtiuţa jalnică pe care abia se putea citi ceva, în baza căreia urma să-mi ridic coletul (observaţi-mi vocabularul, se ia).
Ajung la o doamnă, întind mototolitura, femeia îmi zice să aştept să fiu chemată. Se ridică, ia coletul (era lîngă ea) şi îl întinde altei doamne care era tot lîngă ea. Păi, cum să mă cheme, că tustrele eram acolo, în doi metri pătraţi? Dar, pesemne, protocolul trebuia respectat. A doua femeie ia coletul, ia hîrtia de la prima şi-mi face un semn cu degetul. Rămîn pe loc, dar, iată, am fost chemată. „Buletinul“, zice. „Trebuie să plătiţi 65 de lei.“ N-aveam atîta în portofel. „Se poate cu cardul?“, zic. Aia se uită la mine ca la o glumă proastă. „Ia vedeţi după colţ după magazinul ăla, Profi“, zice. „S’o grămadă de bancomate acolo.“ Dau să plec. „Da’ vă întoarceţi, da? Că vă tai chitanţă.“
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.