La piscină

28 iulie 2022   Societate

Pe vremuri, în anii ’70-’80, mersul la piscină era una dintre activitățile cele mai fancy. Bazine de înot erau, în general, prin hoteluri (pe lîngă cele de la stadioane, baze sportive etc.). Și acelea se numărau printre locurile cele mai avangardiste și mai cosmopolite din oraș. Aveai impresia, copil ori adolescent fiind, că pășești într-o altă lume. Mai fără granițe.  

În copilărie, m-au dat, mai întîi, la cursuri de înot la Ștrandul Tineretului. Știu că, pentru vremurile de atunci, locul arăta civilizat. Dar eu eram doar un copil de cîțiva ani, nu mai știu exact cîți, preșcolar oricum, obișnuit cu cîțiva oameni și locuri. Care, atunci cînd ajungea într-un mediu nou, cu persoane necunoscute, nu reacționa neapărat bine. Cert e că, din ce-mi mai amintesc și din ce mi s-a mai povestit, în primele trei zile de înot nu am vrut să particip la lecții. Am stat agățată de marginea bazinului și am refuzat să înaintez în apă. Instructoarea, pe care mi-o amintesc vag, chiar le-a spus părințulor mei, și pe bună dreptate, că sînt cam fără speranță (pe atunci, oricum, trăiam într-o epocă în care metodele pedagogice erau mult mai simple și mai directe: nu erai menajat, ori făceai față, ori nu). Din fericire, părinții mei erau avangardiști, nu împărtășeau concepțiile legate de educație ale epocii, așa că au convins-o pe profesoară să mă mai țină la cursuri și să nu mă forțeze.

După încă vreo două zile, cînd au venit să mă ia, veștile s-au schimbat radical: nu numai că mă hotărîsem să-mi iau avînt și să mă desprind de margine, dar nici nu mai voiam să ies din apă. Am absolvit cursul, cu succes. Și de atunci cred că am dobîndit, mai întîi instinctiv, senzația de supremă libertate în apă. Dar și, pe un alt plan, mai superficial, mitul bazinului de înot, ca loc al emancipării.

Cele două senzații erau înrudite: cea a eliberării profunde din apă și cea a libertății mai frivole pe care ți-o dădea mersul la piscină. Cele două s-au intersectat mai dihai cînd am continuat, după cîțiva ani, cursurile de înot la Hotel Mangalia. Aveam vreo 13 ani pe atunci, eram într-o complet altă etapă decît la Ștrandul Tineretului. Eram în faza desprinderii pre-adolescentine, în care orice experiență nouă era bifată pe o imaginară listă a emancipării mele. Hotelul Mangalia avea și o bază de tratament unde veneau oameni din toată lumea să facă ceea ce noi numeam, pe atunci, proceduri. Era cosmopolit, ca un mini-oraș global de astăzi, păstrînd proporțiile.

Cel care făcea cursurile de înot cu noi atunci era chiar directorul sanatoriului. Care nu ne mai arunca în apă, ci ne vorbea frumos și calm, tratîndu-ne dacă nu ca pe niște adulți, măcar ca pe niște persoane capabile să înțeleagă. Ce se lipise instinctiv la cursurile doamnei intempestive de la Ștrandul Tineretului s-a conștientizat la orele lui. Am înțeles exact care sînt mișcările și cum trebuie să le coordonezi cu respirația. Domnul Stănescu – așa cred că-l chema pe directorul sanatoriului, dacă nu mă înșeală memoria – ne-a livrat rețeta magică, cu note de subsol, a înotului de durată: reglarea respirației.

Am învățat, de la el, pe calm, cum să înot bras, nespectaculos, dar durabil. Nici măcar cu capul în apă. Cu capul deasupra, fără să te murezi, fără să-i asasinezi pe cei din jur cu plescăielile și stropiturile tale. Și fără să simți nevoia să te oprești, după ceea ce tot atunci părea infinit de mult timp. Era o senzație de plutire care, în mod miraculos, asigura și o înaintare, pe care nu o mai încercasem niciodată. Care-ți dădea o altă dimensiune a lucrurilor. Care-ți reconfigura limitele și putințele.

Capacitatea asta aproape miraculoasă de înaintare fără efort și-ntr-o continuă euforie te făcea să te simți Superman sau Wonder Woman de cîte ori ieșeai de acolo. Așa puteai să te duci, după bazin, la barul de alături, să te așezi ca o divă (deși erai o fetiță care abia deschidea ochii asupra lumii) pe scaunul înalt de la bar și să ai tupeul să ceri un Pepsi. Pentru că acolo, la mare, da, se găsea, incredibil, Pepsi. Pepsi-ul ți-l dădeau, culmea, într-un pahar lung și subțire, cu gheață și pai. Paharul și scaunul înalt te făceau să vezi lumea mai de sus. Să te simți egala domnilor bronzați și a doamnelor în rochii lungi care vorbeau germana de pe celelalte scaune, deși tu purtai un halat cu pisici și glugă. Ba chiar să-ți treacă prin cap că ai putea lega o conversație cu ei, într-o lume deodată liberă și fără granițe, în care nu se ținea cont de vîrste și de țări.

Experiențele legate de înot nu s-au sfîrșit aici. Despre ele, într-un articol viitor.

Mai multe