La pîndă, după pradă
Despre shopping s-au spus multe: a fost etichetat drept fenomen, consumatorist şi psihologic. Psihanalizabil: cumpăratul excesiv e un mijloc de a scăpa de alte frustrări, o modalitate – plăcută şi costisitoare – de evaziune. Care creează dependenţă.
Shopping-ul „global“, să-i spunem, cel pe care-l practici într-o ţară pe care te-ai dus, teoretic, s-o vizitezi, e mai… dur decît cumpăratul liniştit de la tine de-acasă. În metropolele europene, precum Paris sau Viena, de pildă, fenomenul în cauză se petrece, în general, în magazinele de haine cu preţuri medii, situate în centru.
Un exemplu potrivit ar fi Zara de pe Champs Elysée; sau un alt Zara de pe lîngă Stephansdom. Magazinele Zara au preţuri modice şi haine rezonabile: nu cine ştie ce elegante, nu neapărat din materiale „nobile“, dar simpatice şi uneori cu cîte un detaliu care le scoate din tipicul monoton. Ele se adresează, probabil, publicului mai tînăr (pînă-n 30 de ani?). Dar cum, astăzi, graniţele dintre generaţii nu mai sînt atît de clar delimitate, target-ul nu e bătut în cuie.
Singura condiţie pentru a putea cumpăra de acolo e să „te ţină“ silueta: măsurile mari nu sînt multe. Sau, mai bine-zis, nu sînt destule, se termină imediat, pe rafturi şi umeraşe rămînînd, în general, doar M-uri şi S-uri.
Măsurile mari devin o miză. Un obiectiv de atins. O pradă de ochit şi acaparat. Doamnele-prădătoare se reped după ele, ochindu-le cu agilitate de la distanţă. Nu e neapărată nevoie să încerci „produsul“ ca să vezi dacă ţi se potriveşte. Ar fi o pierdere de timp şi, ca atare, o scădere a eficienţei.
A cărei eficienţe? Eficienţă pentru ce? Pentru a-ţi motiva trecerea prin metropola în cauză. Pentru a putea arăta, palpabil, că ai fost acolo şi te-ai îmbrăcat dintr-un loc global şi consacrat.
E adevărat că nici una dintre motivaţii nu ţine cine ştie ce. Nici măcar cea conform căreia ai vrut în mod special să te îmbraci de la Zara, sau de la o altă firmă asemănătoare, al cărei „fan“ eşti. Ai putea să faci acelaşi lucru la un magazin situat mai la periferie. Sau, în cel mai rău caz, la tine acasă, în ţara ta de baştină (e adevărat că, în cazul României, produsele de aici sînt mai scumpe decît cele asemenea lor de la aceleaşi firme din alte ţări…).
Aşa că, reprezentantă a sexului fragil şi obligatoriu supus modei, îţi continui goana după pradă. În locurile consacrate (de instanţe invizibile, dar categorice…) pentru aşa ceva. Cu o colecţie zdravănă de umeraşe, pe care nu te încumeţi să le laşi din mînă (duşmanii sînt pretutindeni, de la celelalte turiste cu sclipiri în ochi, pînă la vînzătoarele exagerat de harnice care vor să pună hainele la locul lor…), te îndrepţi spre cabinele de probă sau spre casă. E cald, chiar înăbuşitor. Aglomerarea umană, evident excesivă, îţi dă un soi de ameţeală consumistă. E un amestec de febră a vînătorii lucrurilor, pînă la urmă, de nimic (după o vară nu le mai porţi, şi poate nici atunci nu apuci să le bagi în seamă pe toate), cu agorafobie şi oboseală inutilă (acumulată în urma unui efort disproporţionat în raport cu scopul său). Odată ajunsă în cabină, şi apoi la casă, eşti mulţumită. Ai învins. Habar nu ai ce. Dar nu asta contează, ci reuşita acţiunii în sine: eşti o femeie europeană, în rîndul lumii, capabilă să se îmbrace din marile capitale occidentale… Statutul tău e bine definit, şi nu oricum: ci prin luptă dreaptă, cu propriile puteri.
S-au dus vremurile în care, ca să iei o haină mai… normală de la Victoria sau Cocorul trebuia să-i dai şpagă vînzătoarei. După care, stabilind o relaţie, din păcate, personală şi pe termen lung cu aceasta, o căutai din timp în timp ca să-ţi livreze, eventual, ceva din stocul destinat exportului.
Evident, aşa ceva se poate întîmpla şi cu hainele cumpărate de la Zara, oriunde în lume. Dar parcă lumea s-a mai mărit, e mai mult loc şi pentru asemănări, şi pentru diversitate. Numai că eu, una, mărturisesc că am cam obosit să alerg după pradă, oricît de globală şi de consacrată ar fi. Mă pregătesc pentru un statut de ierbivor marginal.