La o tarabă e un negru, la cealaltă un verde român

Și se strigă mereu, de șapte ori pe zi. Negrul vinde pantofi. Albul vinde pantofi. Multe ore este gol între ei. Nu-i vede nimeni și nu-și vorbesc. Cum se umple, cum se strigă. Parcă le este dor unuia de ălălalt. Dacă voi credeți că ei numesc asta toleranță, identitate de gen, vă înșelați. Nici unul nu vorbește în capul lui o asemenea limbă. La ce folosesc așa cuvinte mari și necunoscute? Tot ce fac este să trăiască unul vizavi de celălalt. Unul îi fură celuilalt mușteriii și este înjurat. Negrul e cu mult mai tînăr. Și este înjurat de moarte, de cristoși. M-am uitat în încălțările lor. Nici o mare scofală, nici o mare diferență. Vorba stricată românește chiar ar trebui să alerge mușteriii. Nu, nu se întîmplă așa. Dincolo de orice chestie este alt vînt, altă briză, Dumnezeu să aibă și el o mică parte. Nici unul nu cîștigă să fugă în lume de acolo. Nici unul nu zici că e mai răsărit. Negrul e copia tînără a mai vîrstnicului. Dar mie îmi place de ei cînd îi apucă tăcerea, marea tăcere a lipsei. Orele de ger de peste iarnă, orele de căldură toridă de peste vară. Nu-i Dumnezeu atunci, nu-i mușteriu atunci. Tăcerea se lasă între ei ca o sepie. Care îi face să nu-și vorbească. Dihonia mușterială îi face limbuți. Așa se așază lucrurile. Doamne, iartă-mă! Doamne, ajută! Doamne, miluiește! – acea triadă fără de care necunoscutul nu-și are sensul cuvenit și care oricum nu cuprinde de-adevăratelea nici un miracol. Că de aia e miracolul negrului și albului din Obor, colo-șa, la intrarea în hala veche.