La o tacla cu cel mic

Ştiu bine cît de greu este să iniţiezi, şi să susţii, o conversaţie cu un copil. Se plictiseşte repede de întrebările convenţionale, te exasperează cu răspunsurile monosilabice, are, mai tot timpul, lucruri mai bune de făcut şi, în general, dacă nu eşti Hannah Montana sau Scooby Doo, nu vei reuşi să-i trezeşti interesul pentru mai mult de două minute. (Am văzut nenumăraţi adulţi asudînd cu telefonul în mînă, într-o încercare nereuşită de a lega un dialog la distanţă cu propriul copil sau nepot, cu fiica prietenilor aflaţi în excursie sau cu finul abia emigrat: privirea rătăcită caută un subiect de conversaţie pe tavan sau pe buzele partenerului mai inspirat. Eşecul total este confirmat după numai două minute de dialog, cînd la capătul celălalt se aude brusc „stai, că ţi-o dau pe mama să vorbeşti cu ea“.) Nici măcar circumstanţele favorizante nu-ţi aduc mai multe şanse de succes: drumul, de altfel anost, de acasă la grădiniţă se termină rapid în cîteva sfaturi părinteşti – „să fii cuminte, să mănînci tot, să nu te loveşti“ – şi cîteva mormăieli, auzite de deasupra ghiozdanului; pe holurile instituţiilor, timpul de aşteptare se transformă într-o eternitate întreruptă din cînd în cînd de zgomotul picioruşelor plictisite care se războiesc cu scaunele vecinilor şi de un „stai cuminte că mai avem puţin şi mergem acasă“. 

Ei bine, există totuşi soluţii pentru a avea un dialog onorabil cu cel mic. E firesc ca lucrurile să meargă mai greu decît în cazul unei conversaţii cu un alt adult: preocupările noastre sînt departe de ale celor mici, experienţele diferă, ca şi domeniile de interes. El nu ştie să povestească, nu ştie ce să întrebe, nu ştie sau nu are răbdare să asculte, pe scurt, nu are la îndemînă arta de a dialoga. Şi-atunci, normal este să facem noi paşii către el. Să ne pregătim, conştiincios, cu răbdare, pentru conversaţii mici. Să avem la îndemînă subiecte care să-l privească, scurte poveşti sau întîmplări care să-l capteze sau să-l amuze, întrebări care să-l incite. Iar răsplata va fi, vă asigur, pe măsură. 

Întîi, ar trebui să ştiu care sînt preocupările lui: ce jocuri îi plac, ce locuri îl atrag, ce prieteni are, ce desene animate a văzut, ce poveşti l-au impresionat. Toate astea pot constitui subiecte de conversaţie. Ar trebui să aleg şi momentul potrivit: ştiu sigur că nu are chef de discuţii despre viitorul lui sau al omenirii, dacă prin preajmă sînt mulţi copii, maşini de curse sau păpuşi. Apoi, să presupunem că îmi propune jocuri sau conversaţii pe teme care nu-mi sînt familiare: nu mă pricep la fotbal sau la Harry Potter. Dar pot înjgheba un dialog, începînd prin a recunoaşte că nu mă pricep deloc la fotbal şi rugîndu-l să-mi povestească ce îi place la jocul respectiv sau să-mi descrie aventurile personajului preferat. Încerc apoi cîteva manevre de seducţie cu cîteva istorioare sau imagini, sau sunete care au legătură directă cu lucrurile care îl interesează. (De exemplu, îi pot povesti cîte ceva despre istoria mingii de fotbal. Sau despre cum au fost făcute primele filme de animaţie.) Treptat, diversific subiectele poveştilor mele, astfel încît să-i trezesc interesul şi pentru alte domenii: pot vorbi cu el despre alte sporturi şi vremurile în care au fost practicate, despre cele mai vechi modele de păpuşi, despre felul în care se distrau copiii pe vremea cînd nu existau televizorul şi calculatorul etc. E bine să am la îndemînă tot felul de imagini, jocuri sau site-uri care să dea culoare dialogului nostru. Şi răbdare cîtă trebuie pentru a-mi atinge ţelul.   

Maria Iordănescu este psiholog.