La o aniversară
Prin 2006, un celebru site cultural a iniţiat un concurs pentru cititorii săi, numit „Pune-l pe Eminescu la produs“. Acţiunea, pusă sub semnul unui îndemn de un gust îndoielnic, se voia o opoziţie serioasă (şi legitimă) faţă de clişeele duioase cu care Eminescu este caramelizat la fiecare aniversare, faţă de îmbălsămarea la care e supusă, an de an, manual de manual, poezia eminesciană predată în şcoli: cititorii erau invitaţi să vină cu idei care să facă din numele poetului un posibil „brand“ pentru diverse produse autohtone, aşa cum numele lui Mozart străluceşte pe staniolul ciocolatei austriece cu marţipan, sau aşa cum Einstein „vinde“ cafele aromate sau gogoşi fierbinţi. Concursul nu a avut prea mare succes: a obţinut doar contrarierea celor mai înalte sentimente patriotice ale românilor.
Nu ştiu dacă o astfel de iniţiativă ar putea domoli isteria lacrimogenă cu care este omagiat poetul. Dar cred că, înainte de a deveni numele unei beri sau al unei cafenele, Eminescu ar trebui dezgropat din maldărul de maculatură ivit în portofoliile orelor de literatură din şcoala românească. Ca de obicei, am să dau cîteva exemple de proastă utilizare a biografiei şi a creaţiei eminesciene (evident, ortografia, punctuaţia şi toate celelalte aiureli aparţin dascălilor):
O grădiniţă din România, ora de literatură. Educatoarea dă largi explicaţii asupra felului în care Eminescu poate fi utilizat în scopuri educative chiar de la vîrste fragede: „Grădiniţa este cadrul organizat în care luceafărul poeziei româneşti este cunoscut pentru prima dată prin poeziile sale care ajung la sufletul plin de sensibilitate al copiilor preşcolari. Metoda proiectelor, modalitatea modernă posibilă de aplicat în grădiniţe este nevoia abordare de optimizare şi evaluare a potenţialului intelectual al copiilor preşcolari pe care o puteau folosi şi în această temă de cercetare. De asemenea, pentru cunoaşterea şi înţelegerea poeziei lui Eminescu de către preşcolari puteau folosi metoda de aplicare a principalului integrării. Astfel consider că poezia lui Eminescu poate fi înţeleasă de către copii preşcolari.“ Aţi înţeles ceva?
Clasa a IV-a, serbare dedicată aniversării zilei de naştere a poetului. Învăţătoarea, într-un amplu discurs funebru, are dificultăţi în a identifica portretul astronomic al lui Eminescu: „Ne-am adunat în miez de iarnă să cinstim cu pietate memoria Luceafărului poeziei româneşti, a celui mai strălucit meteor, care a sclipit deasupra lumii cu două secole în urmă-Mihai Eminescu.“ Mai apoi, biografia celui aniversat este redusă la cîteva schimbări locative (plecarea la Cernăuţi sau la Bucureşti) şi la un dezacord grav: „Mihai învaţă foarte bine, dar programul milităresc şi dorul de casă îl face să fugă la Ipoteşti.“ Urmează strofe lungi, compuse de învăţătoare, din preaplinul ei sufletesc: „Toţi «Trăiască Eminescu»/ Poetul e al nostru pîn-la sînge!/ Ah! Versul lui cum ştie-a ne strînge/ Un prag de casă-omul tot cel care/ O vatră are şi-o nădejde are! (...)Slăvită pomenirea-ţi/ Acelui ce s-a stins la fel/ Ca Puşkin, Mozart, Rafael/ În tinereţea bărbăţiei. (...)De-a pururi purtăm în privire/ Al mamelor noastre grai/ Pe care-l numim simplu, simplu-/ Eminescu Mihai.“
Clasa a III-a, o altă serbare, altă învăţătoare, alte versuri închinate lui Eminescu. De data aceasta, furorul creator al autoarei îl emasculează pur şi simplu pe cel omagiat: „Din ceruri, din miazanoapte,/ Cînţi ca o primadonă.../ Şi cîntecele tale-s/ VENERĂ ŞI MADONĂ!“ Dar finalul nu lasă nici o urmă de îndoială asupra intenţiilor dascălului: umilinţă, parafată cu nume şi prenume, în faţa geniului: „De-aţi scrie versuri, ŢIE, îmi cer IERTARE !/ Şi sper ca TU, de sus, să-mi dai CREZARE !/ Infimă-s eu... Georgeta Dumitrache,/ Ce mare-i EL, cît o ETERNITATEEEEEE!“
Dacă toate astea la un loc înseamnă „a-l scoate pe Eminescu la produs“, atunci nu ne rămîne decît să reinstaurăm, pentru o vreme, în jurul lui, o igienică şi iubitoare tăcere…
Maria Iordănescu este psiholog.