La mare

Nu-mi aduc aminte de prima dată cînd am fost la mare, pentru că, așa cum îmi place să zic, am fost dintotdeauna. În orice caz, de pe vremea cînd încă nu am amintiri bine definite, iar șederile acolo mi se conturau din poveștile altora.

Din primii ani, de pe la un an și doi ani, cred, mi s-au tot povestit întîmplări nu foarte vesele, dar măcar cu happy-end. Una dintre ele e cea în care am intrat cu ambele picioare în același crac de la pantalonii de pijama, apoi evident că m-am dezechilibrat și am căzut. În cădere, însă, am intrat cu capul, nu departe de ochi, în muchia patului. Din fericire, nu s-a întîmplat nimic îngrozitor. Doar povestea s-a perpetuat și a devenit mit. Mitul fondator al călătoriilor la mare, care mi-era reiterat cu fiecare nouă vacanță: doar se întîmplase in illo tempore...

La vreun an, doi după aceea, o altă întîmplare se adăugase seriei de catastrofe mitice a căror eroină eram. Căci devenisem eroină, brusc: în poveștile mamei mele. Am realizat, tîrziu, că e mare, infinit lucru să fii eroina cuiva, să apari sistematic în mitologia acelei persoane. Și nu printre alți eroi, ci ca protagonist: orice ai fi făcut, să se dovedească atît de interesant încît să merite a fi împărtășit și altora. Următoarea povestire de pe la doi-trei ani, la 2 Mai, e cu mine împingînd singură un leagăn. Leagănul mi-a venit peste buză, a trebuit să fiu dusă la doctor și cusută: era de fier. Nici atunci, din fericire, nu s-a întîmplat ceva iremediabil. Aveam, probabil, un înger păzitor mai libertin, care acționa în ultimul moment doar, pînă atunci mă lăsa să mă dau în bărci.

În afara acestor mitologii catastrofice, mai existau și altele, mai fericite, create de cei din jurul meu și chiar de mine. Slavă Domnului, acestea nu mă mai aveau pe mine drept protagonistă: ci marea cea mare și copleșitoare. Unele dintre ele se datorau pur și simplu imensității care se deschidea în fața ochilor mei. Și pe care, și la propriu, și la figurat, n-o puteam cuprinde. Dar simțeam, chiar cu mintea mea de copil, că e altceva. Că, într-o lume plină de granițe, găsisem necuprinsul.

Nu percepeam, pe vremea aceea, granițele între care eram stivuiți precum ingredientele unui sandviș. Și nici lipsa de libertate, care, mai tîrziu, în întunecații ani 1980, urma să devină flagrantă. Singurele indicii că e ceva dubios au venit, așa cum am mai scris, atunci cînd persoane apropiate nouă au plecat definitiv în străinătate. Cu acea ocazie am văzut că între noi și ele s-a ridicat, de-adevăratelea, o barieră: în afară de cărțile poștale, pachetele și scrisorile care veneau gata deschise, nu părea să mai fie vreo șansă să le vedem vreodată în carne și oase.

Atunci am simțit, pentru prima dată, granițele. Am simțit că nu trăim chiar într-o lume liberă, în care zburdăm peste dealuri și văi infinite. Ci că există niște limite și niște tabuuri. Iar întîlnirea cu marea cumva le-a aruncat pe toate în aer. Țin minte că rămăsesem cu privirea pironită la linia orizontului, eram obsedată de ea. Întrebările mele adresate adulților se învîrteau toate în jurul ei. Încercam să o înțeleg. Să înțeleg cum de se puteau întîlni cerul cu marea într-un mod atît de perfect. Cum puteam eu ajunge pînă la linia fermecată. Dacă acolo era capătul pămîntului, al lumii, sau mai urma ceva după aceea.

În orice caz, marea a stîrnit, instinctiv, și altceva în mine. La alte vîrste și într-un anumit tip de romane i-am spune „sete de absolut”. În vremea copilăriei, cred că pur și simplu mi-a schimbat perspectiva asupra lumii, în general. A stîrnit în mine o sete de a explora, de a-mi depăși limitele pe care am aflat că le am. Tot întrebînd ce e după linia orizontului, mi s-a spus că e Turcia. Aflasem, cu ocazia asta, că dincolo de lumea noastră, palpabilă, mai exista una. Nu fictivă, ca-n romane. Ci la care chiar puteai ajunge, fizic. Visul meu era să mă sui pe o saltea plutitoare (tot aspiram la una, căci nu aveam) și mai să vîslesc, mai să mă las în voia valurilor, pîn-ajung în Turcia.