La Frumuşani - contactul dintre două lumi

22 mai 2013   Societate

Dis-de-dimineaţă, pe uliţa prăfoasă a cartierului de romi din comuna Frumuşani, îşi face apariţia maşina albă a poliţiei, cu sirena şi girofarul pornite, zburătăcind orătăniile din cale. Cineva aude un localnic exclamînd alarmat: „Belea! Procuratura!“ Un altul îl linişteşte: „Stai calm, măi, că nu-i control. E ăla!“ Romii, adunaţi cu mic, cu mare, într-un loc mai larg, la un fel de intersecţie de uliţe, aşteaptă curioşi vizita cuiva despre care li s-a spus că e important. În spatele maşinii poliţiei înaintează un şir întreg de Mercedesuri şi alte maşini negre, care stîrnesc praful. Opresc brusc unele în spatele altora, cu roţile clămpănind printre pietrele drumului, în apropierea grupului de localnici. Portierele primului Mercedes se deschid rapid şi din el coboară trei indivizi în costume, cu braţele desfăcute. Au priviri scrutătoare şi emiţătoare în urechi, din acelea cu şnur răsucit, care se pierde pe sub guler. După un moment de maximă încordare, în care fiecare îşi priveşte atent sectorul alocat, dau semnalul că totul e ok şi oficialii încep să coboare.

Localnicii îşi leagănă puradeii ori se scarpină în cap, muţi şi nedumeriţi. E o scenă clasică, desprinsă parcă dintr-un film în care nişte americani importanţi descind în mijlocul unei zone sărace, din lumea a treia. Probabil, însă, că oamenii de acolo n-au mai văzut aşa ceva nici măcar în filme, pentru că – după cum urma să descoperim – puţini dintre ei abia dacă aveau curent electric, darămite vreun televizor.

Persoanele importante sînt miliardarul american George Soros şi un asiatic înalt şi subţire, cu ochelari, figură cunoscută de pe la ştirile internaţionale: nimeni altul decît preşedintele Băncii Mondiale, Jim Yong Kim. Pentru acest înalt funcţionar internaţional sînt paza şi coloana, atît de oficiale. E îmbrăcat într-un costum impecabil, cu cămaşă bleu, fără cravată. Miliardarul a preferat o ţinută mai sport, cu pantaloni bej şi jachetă albastră.

Apropieri imposibile

Cei doi au descins la Frumuşani pentru a se informa direct, la faţa locului, asupra rezultatelor unui proiect pus în practică de Roma Education Fund Romania, pe care l-au susţinut şi filantropul american, şi Banca Mondială. Un proiect menit să determine familiile sărace (în special de romi) să-şi ţină copiii la şcoală. Oaspeţii vor să viziteze întîi familiile şi caselor unora dintre copiii care beneficiază de program. Aşa se explică neobişnuitul contact dintre marea finanţă americană şi mondială, şi locuitorii uneia dintre cele mai mizerabile margini de sat care poate fi găsită în România.

Lungul alai al vizitatorilor – înconjurat de un roi de fotografi şi cameramani – porneşte pe uliţele înguste, călcînd pungile şi PET-urile împrăştiate (dacă nu chiar înfipte) pe jos, prin praful de culoarea şobolanului. Murdăria locului pare să aibă, pur şi simplu, rădăcini. Nici un fel de mobilizare hei-rupistă nu ar fi putut-o face să dispară peste noapte. Dar o mobilizare a existat, fără îndoială. Cu puţin timp înainte de apariţia coloanei oficiale, din goana maşinii se observau febrilitatea suspectă a poliţiei rutiere în zonă, cele două maşini ale jandarmeriei plasate, ca din întîmplare, într-o margine de drum, individul în costum şi cu cravată, stînd drept în faţa unei instituţii care părea să fie Primăria, o femeie cu basma, care plivea buruienile de pe marginea drumului şi care, la vederea unui şir de automobile necunoscute, a făcut iute stînga-mprejur, încercînd să acopere săpăliga cu propriul trup... Frînturi de imagini elocvente pentru cineva care a apucat „vizitele de lucru“ ale lui Ceauşescu. Dar cum spuneam, murdăria din cartierul de romi din Frumuşani nu poate fi eradicată, nici cu poliţia. Pe acea murdărie păşeau, în momentul respectiv, cei vreo sută de vizitatori internaţionali. Cîinii satului, lăsaţi liberi, încep să latre ameninţător. Moment de cumpănă. Oare ce proceduri or fi recomandate în asemenea cazuri pentru gărzile de corp instruite peste Ocean? Ce faci, adică, dacă vreo cinci-şase corcituri ordinare sar să-i muşte pe demnitari? Le dai „cu şutul“? Nu aflăm, pentru că, impresionaţi de aşa o mulţime de oameni, cîinii preferă să păstreze distanţa.

Locuitorii privesc din bătături (terenurile din preajma bordeielor de chirpici nu pot fi numite grădini) coloana care se desfăşoară pe uliţe. De pe o bancă, un bătrîn îşi pune mîna streaşină la frunte, să-i privească pe oamenii care vin către el. George Soros chiar se opreşte puţin în dreptul lui, părînd că ar avea intenţia să i se adreseze. Bătrînul îşi lasă însă mînă să-i cadă pur, şi simplu, peste ochi. Să nu mai vadă. Un gest spontan de refuz al unui contact care i se pare de nesuportat.

Conversaţiile de la bordeie

Un alt rom e pregătit să stea de vorbă cu înalţii oaspeţi. În faţa bordeiului său, vopsit în albastru, sînt instalate două scaune negre, probabil aduse de la Primărie. George Soros e invitat să se aşeze pe unul, iar Mircea Gheorghe – aşa îl cheamă pe localnic – pe celălalt. Translatorul se apleacă, să-i audă mai bine. Miliardarul începe conversaţia, întrebîndu-l pe Mircea Gheorghe cîţi copii are şi cîţi dintre ei merg la şcoală. Doar doi din unsprezece. Nu are bani pentru hainele şi rechizitele celorlalţi. Dacă se duc la şcoală prost îmbrăcaţi, rîd colegii de ei. Altfel, copiii romi sînt trataţi bine la şcoală.

Cineva din asistenţă se gîndeşte să-l întrebe dacă ştie cu cine stă de vorbă. Omul zîmbeşte încurcat. „El e domnul care plăteşte şcoala fetei tale“ – i se spune. „Ahhh, sărut-mîna mult, domnule, mulţumesc.“ „Ce lucrezi?“ întreabă miliardarul. Omul îşi scoate din mînecă mîna deformată şi i-o arată. „Nu mai pot lucra fiindcă m-a muşcat calul.“ Înainte de accident, a lucrat nouă ani la Danubiana, dar nu are pensie. Trăieşte prost şi ar vrea să poată munci. Îi arată oaspetelui sîrma improvizată prin care s-a branşat (probabil ilegal) la curentul electric. Aminteşte că mama lui îi spune mereu că nu-şi pot permite să plătească electricitatea.

La cîţiva paşi de protagoniştii discuţiei, doi copii – un băiat şi o fată – se dau într-un leagăn făcut dintr-o sfoară prinsă de crengile unui copac. Rîd şi se bucură cînd străinii îi fotografiază. Toată lumea pare a fi a lor şi nici că le pasă de importantele lucruri care se petrec la doar cîţiva metri de ei.

„Care-i diferenţa dintre romi şi români?“ întreabă Soros. „Păi – răspunde localnicul – românii au fost totdeauna mai încrezuţi iar ţiganii au fost mai...“ „Mai?“ insistă translatorul. „Mai... ţigani. Aşa a fost, şi aşa o să fie mereu.“ Soros întreabă ce s-a schimbat de pe vremea lui Ceauşescu, ce e mai bine acum. Omul îl priveşte nedumerit. „Păi, era mult mai bine pe vremea lui Ceauşescu.“ Soros se lasă pe spate. „That’s rather shocking“ – exclamă el, privindu-l pe Jim Yong Kim, care stă în picioare şi zîmbeşte. Amîndoi încep să-l descoasă pe localnic. De ce era mai bine? În cele din urmă, omul găseşte o explicaţie concretă: pe atunci, avea o slujbă sigură. Discuţia se încheie. Soros vrea să-i vadă locuinţa – bordeiul albastru, acolo unde toată familia doarme pe jos fiindcă nu au paturi. Miliardarul zăboveşte cîteva minute înăuntru, apoi iese, strînge mîna gazdei şi alaiul porneşte mai departe pe uliţe. Cîţiva tineri localnici, ataşaţi la coadă, vorbesc zgomotos, de-ale lor. Unul are un tricou de Superman. Un altul – dar cu un aer mai oficial – încearcă să-i tempereze: „Băi, buze, mai taci, băi, din gură. Fă gura mai mică, deranjezi... Ce dracu’!“

Lumea ajunge în dreptul unui alt bordei din chirpici, vopsit în roz, de data aceasta. Cele două scaune de mai înainte sînt acum în faţa lui, mutate de o mînă nevăzută. Pe unul se aşază George Soros, pe celălalt – o femeie tînără, cu părul strîns în coadă. E Nicoleta Alecu. Are două fete, una e la şcoală. Un al treilea copil e pe drum. Spune că va naşte la maternitate, la Olteniţa. În primul rînd, şi-ar dori să aibă electricitate. Mai vrea să-i fie cuminţi copiii şi să termine şcoala. Ea n-a făcut decît două clase. Spune că doreşte să-i rămînă copiii în comunitate. Adică nu vrea să-i vadă plecaţi în altă parte? Ba, da, vrea şi asta. E emoţionată şi nu mai ştie ce să răspundă.

Vizitatorii pleacă. După ce se îndepărtează, vecinele încep să i se adreseze Nicoletei, prin gardul de sîrmă: „Ce te-ai muiat, fă, aşa? Îţi calcă ăla în bătătură şi tu nu mai ştii nici să vorbeşti? Păi, trebuia să vină la noi. Şi noi sîntem amărîte, şi ştiam ce să-i spunem. E cea mai amărîtă comună din România, să vadă şi primaru’ ăsta, că n-avem nici curent măcar, nici asfalt, nici nimic.“

La şcoală

Mica instituţie de învăţămînt din comună trece printr-o adevărată sărbătoare. Profesoarele sînt gătite ca la nuntă. Farduri, voaluri şi tocuri înalte. Un grup de copii în straie tradiţionale îi aşteaptă pe oaspeţi cu pîine şi sare. Băieţii au pe cap căciuli ţărăneşti. Uşile claselor sînt deschise şi înăuntru se văd copii care par că-şi ascultă profesorii, dar, din cînd în cînd, aruncă priviri curioase spre ceea ce se întîmplă pe hol. Invitaţii sînt primiţi şi îndrumaţi către o sală cu scaune de jur împrejur. Pe tabla verde scrie „Bine aţi venit!“ Lumea se aşază. Directoarea şcolii, uşor emoţionată, îşi începe discursul în faţa înalţilor oaspeţi. Le expune rezultatele copiilor romi care participă la programul special de integrare în şcoală. Cei 24 de elevi beneficiari au rezultate bune la învăţătură. De un an de cînd au fost selectaţi pentru acest program, nu au absenţe, ceea ce e cel mai important. Şi-au schimbat optica asupra şcolii şi asupra relaţiilor cu profesorii.

Jim Yong Kim stă pe un scaun, în faţa directoarei. Pantofii şi partea de jos a pantalonilor îi sînt pline de praf. Praful de culoarea şobolanului din marginea Frumuşanilor. Dar omul e antropolog la bază. Probabil că a umblat foarte mult, la viaţa lui, prin locuri pline de praf. E preşedinte al unei universităţi americane şi spune că dintotdeauna a fost interesat de problemele legate de educaţie.

Cîţiva copii sînt şi ei puşi să vorbească. O fată cu ochi strălucitori îşi spune povestea. Pare ceva repetat cu grijă înainte. Dar i se pun întrebări, e scoasă din şabloane şi se descurcă bine. Explică cum într-un singur an, a ajuns să aibă un cu totul alt orizont. În cele din urmă, exclamă: „Ce să vă mai spun? Sînt fericită!“ Asistenţa aplaudă. Întrebată ce ar vrea să se facă, fata răspunde: „Doresc să devin o mare actriţă.“

Foto: A. Manolescu

Roma Education Fund (organizaţie nonguvernamentală cofondată de Banca Mondială, Open Society Institute şi Comisia Europeană, extinsă şi în România) îşi propune ca, la sfîrşitul proiectului „Oportunităţi egale în educaţie, pentru o societate incluzivă“, în România să existe:

● 1250 de elevi din clasele V-VIII care să fi beneficiat de servicii de mentorat şi sprijin financiar prin subvenţii;

● 750 de elevi care să fi beneficiat de măsuri preventive de părăsire timpurie a şcolii, precum şi de consiliere şi orientare şcolară;

● 800 de cadre didactice participante la sesiunile de informare, sensibilizare şi conştientizare;

● 300 de elevi care să îşi continue studiile, prin înscrierea la liceu.
 

Mai multe