La film

Probabil că sînt unul dintre cei mai proști privitori de film care există pe planeta Pămînt. Filmele cu acțiune multă și rapidă mă lasă undeva la marginea înțelegerii, sînt un personaj jalnic care nu pricepe mai nimic din ce se întîmplă cu atîta iuțeală, în avalanșa aia de efecte vizuale. Sînt foarte mică, dar foarte mică, sînt o boabă de linte într-un scaun foarte mare, iar în lentilele ochelarilor mei de mioapă lucește absurd o lume extrem de complicată. Mă trezesc în cele mai nepotrivite momente să-mi înghiontesc co-spectatorul și să-i pun cele mai stupide întrebări: „Dar tipul ăsta blond, cu jumate de față zburată de explozie, cine e?“ Se pare că ăla e chiar motorul care dă sens acțiunii filmului din care e clar că n-am priceput nimic.

Mă foiesc pe scaun și caut să fiu mai atentă. Gîndul îmi zboară într-o mie de alte locuri – că mi-e cam foame și aș mînca o găleată de cartofi prăjiți, că am nu știu ce de rezolvat la muncă și că poate ar trebui să scriu un e-mail acum, pe loc, că tare aș mai fuma o țigară tot acum, în timp ce mănînc găleata aia de cartofi prăjiți, că atunci cînd ajung acasă ar trebui să mai las dracului Netflixul și să termin cartea care stă deasupra mormanului cu necitite.

Între timp, pe ecran se întîmplă diverse lucruri. Am ratat tot de la bun început. Cred că dacă mai întreb ceva nemăsurat de stupid o să mănînc bătaie. Mai bine tac. Și mă uit. Privirea și atenția mea zboară în planurile doi și trei ale imaginilor. Un extra care nu pare prea convins să-l lovească pe soldatul inamic și se agită acolo fără sens, ca o flamură în bătaia unui vînt fals. Silueta fragilă a eroinei (cred că e eroina), care are în picioare niște Dr. Martenși ca ai mei, un tip frumușel, pe partea întunecată a unei frumuseți ostile, desigur, pe care știu că l-am mai văzut în niște filme. Risc iar o întrebare: „Dar ăsta nu murise?“ Interlocutorul meu se uită siderat în lentilele mele de mioapă: „Băi… ce naiba faci? Croșetezi? N-ai văzut, mă, că de fapt nu murise și era doar ascuns în galaxia X??!!“ „Galaxia X!“, fac eu cu emfază, dar habar n-am că s-a vorbit de galaxia asta în film. Mai bine tac. Tac, da. Gîndul meu zboară iar la orice altceva.

Îmi aduc aminte cum se uita mătușă mea la seriale și la alte diverse filme și cum trăia fiecare moment. Făcea personajul rău ceva nemăsurat de odios și viclean, că mătușă-mea, pac!, cu reacția. Scotea un „mhm!!“ așa de plin de înțelesuri că automat deveneai mai atent la acțiunea aia, iar însuși personajul ar fi trebuit să-și ia seama că era urmărit de cineva care știa deja ce pune la cale. Mai făcea nu știu cine prin film o altă chestie nepotrivită, că-și lua imediat o țistuială dezaprobatoare. Era băgată toată în acțiune. Momentul în care se așeza să vadă un film era de o solemnitate absolută. Locul pe canapea, perna pentru spate și ordinul nescris să nu fie deranjată de nimic și de nimeni. Cana cu ceai, punga cu bomboane. Mai nasoală era bunica unui prieten, care se uita la telenovele și se trezea la un moment dat urlînd „Auoleuuu!!“ de săreau toți ceilalți din toate colțurile casei să vadă ce i s-a întîmplat. Că, vezi, era bătrînă și suferea și cu inima, biata. „Ce-ai pățit, bunico?“ „Alonzo a pălmuit-o pe Miranda“, sau așa ceva, anunța bunica cu disperare în glas. Prietenul meu îmi spunea că-i venea de fiecare dată s-o strîngă de gît pe mamaie, exact ca-ntr-o scenă palpitantă de telenovelă. Urletele se repetau de fiecare dată cînd cîte un Alonzo îi făcea nu știu ce cîte unei Mirande. Spaima celorlalți rămînea, invariabil, aceeași.

Uite că eu am rămas pe latura ailaltă, un pic mai sărăcuță de sine, loc din care nu prea reușesc să pricep ce se întîmplă în filme. „Sigur“, ar spune poate un co-spectator pe care îl chinui groaznic de fiecare dată, nu înțelegi nimic din filmele astea de acțiune, dar știi pe de rost Panglica albă, Pe aripile vîntului și Podurile din Madison County, nu? Desigur, în afară de cazul onorant al panglicii, restul e o minciună, vă asigur. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.