La cofetărie

Pentru mult timp, instituția cofetăriei a ocupat un loc important în viața mea. Făcea parte atît din ritualul cotidian, cît și din cel festivist. La un moment dat, spre sfîrșit de ani ʼ80, cînd lucrurile o luaseră accelerat la vale în România ceaușistă, căpătase chiar valențe de strictă supraviețuire.

În copilăria de prin anii ʼ70, cunoșteam vreo două, poate chiar trei feluri de cofetării. Era cea de pe Șoseaua Giurgiului, unde locuiam pe atunci, puțin mai sus de Șura Mare, unde întorceau troleibuzele 82 și 87. Pe acolo treceam aproape zilnic cu tatăl meu ca să ne cumpărăm în general tortulețe. Tortulețele astea erau niște chestii mici și pătrate din care puteau mînca vreo patru persoane: nici destul de mici cît să fie niște amandine (căci asta era de fapt conținutul lor), nici destul de mari cît să fie torturi în toată puterea cuvîntului. Partea cea mai ciudată cu ele e că unele erau, reglementar, maronii, dar altele erau verzi sau chiar mov. Copil fiind, nu vedeam nimic nefiresc în verdele tare al tortulețului. Însă mama, cînd tata și cu mine aduceam oroarea acasă, n-avea nici o îngăduință pentru alegerea noastră. Astăzi ne-am spune probabil că are E-uri și nu ne-am atinge de el.

Următorul nivel, să le zicem, de cofetării era cel din zona bunicilor mei, un pic mai spre centru, pe la Adesgo. Bunica mea, așa cum am mai scris, era casnică și făcea totul în casă, inclusiv deserturile. Nu erau punctul ei forte, gătea din cînd în cînd orez cu lapte ori griș cu lapte, de altceva nu-mi prea amintesc. Poate și de aceea simțea nevoia să mergem, din cînd în cînd, împreună, la cofetărie. Principalul motiv însă era să iasă din universul ei altfel închis, din care evada doar la țară, în satul ei de pe lîngă Cîmpulung-Muscel. (Vorbind și cu alții despre mamele sau bunicile lor casnice, am văzut că era de fapt un pattern.) Mersul la cofetăria situată pe undeva pe la Viilor, pe la stația de metrou Eroii Revoluției de azi, era, pentru bunica mea, aproape singura ieșire într-un loc neutru. Mai mergea în vizite, la rude ori prietene, și asta foarte rar. Dar în cazul ăsta nu făcea decît să schimbe un spațiu familiar cu altul. Exteriorul dușmănos, pe care, altfel, îl evita, putea fi înfruntat doar mediat de gustul unui joffre, al unei mascote și mai tîrziu al unei amandine, savarine sau choux à la crème. Doar atunci bunica mea ieșea din capoatele ei, elegante și ele, toate pe talie, și-și punea rochiile așijderea (căci își păstrase toată viața silueta), dresurile de culoarea pielii și pantofii comozi, dar eleganți, de oraș, își lua geanta asortată și o porneam, agale, pe jos. Eram chiar fericită în escapadele astea, iar prăjitura pe care o comandam în cele din urmă era materializarea, încununarea acestui sentiment.

Nivelul următor de cofetării erau centrul, zona Romană-Universitate. Acum îmi dau seama, vorbind cu alți colegi de generație care locuaiu, ca și mine, prin cartiere, că eram o privilegiată: puteam ajunge în zonele astea fiindcă aveam o mamă suficient de întreprinzătoare încît să aibă curajul să mă extragă din perimetrul mahalalei mele. Alții n-au ieșit din zonele lor, ca din sate altădată, decît cînd au ajuns la liceu. Mama mă ducea la cinematograful Doina, unde rulau filmele Disney de desene animate și la Teatrul „Țăndărică“, unde vedeam aceleași piese de 100 de ori. După teatru, cu gașca de părinți și copii, ne duceam ori la cofetăria teatrului, ori la Continental. Unde puteam mînca și înghețată, pe vremea aia alegeam ciocolata, totul se învîrtea în jurul ciocolatei. Cofetăriile astea din centru erau precum restaurantele la care ieșim acum, erau aproape singura formă de socializare, pe lîngă teatru și film, a părinților cu copii din vremea aceea. Nu erau locurile de joacă de acum, în care lucrurile sînt separate: copiii și părinții stăteau la grămadă, nu existau niște bile și tobogane uriașe unde să-ți lași progeniturile să-și facă de cap într-un mod safe, în timp ce tu și ceilalți părinți beți ceaiuri și sucuri la terasa inclusă în stabiliment. Aici stăteau cu toții la un loc, și era cumva mai bine: discrepanța între generații poate nu mai era atît de mare, copiii mai trăgeau cu urechea la dialogurile părinților. Și da, mai auzeau și lucruri nepotrivite, dar cu ocazia asta mai aflau și ei de-ale vieții. Și mai era ceva: nu considerau vîrsta de mijloc și bătrînețea ca pe alte specii, ca pe niște plăgi, ci ca pe ceva firesc.

Cofetăria a fost, după o vîrstă, cel mai adesea, locul de socializare cu colegii de școală. Cred că a început să devină un obicei de printr-a opta, cînd nu aveam decît o cofetărie de cartier la îndemînă, din aceea cu prăjituri în culori nelalocul lor. Dar era buna și ea. Începuseră flirturile și le trebuia un spațiu de desfășurare. Îmi aduc aminte că apăruse o nouă stea pe firmamentul gusturilor mele dulci: cartoful. Prăjitura cartof. Mi se părea chintesența tuturor deliciilor. Era, practic, făcut din resturi, intra cam totul în cartoful ăla și asta mi se părea formidabil. Lăsînd poetizările deoparte, îmi plăcea, pur și simplu, gustul.

Povestea cofetăriilor va continua.