La ce bun să știi?

Educating Rita, film britanic din 1983, cu Michael Caine și Julie Walters în rolurile principale. El, un profesor de literatură măcinat de alcool, resemnare, eșec conjugal și vocație de scriitor ratată. Ea, o tînără coafeză îngrozită de imaginea unui destin înghesuit între străduțele unui cartier de periferie, un destin care-i rezervă – ca o osîndă pe viață – doar rolul de mamă și de nevastă. Într-una dintre serile petrecute cu familia la o cîrciumă, printre beri și cîntece de bodegă, Rita își aude mama, învinsă de deznădejde, abia șoptind, cu lacrimi în ochi: „There must be better songs to sing than this...“ (Trebuie să existe cîntece mai bune de cîntat decît ăsta...). Și tînăra coafeză pornește în căutarea lor, știind sau doar sperînd că există un singur fel în care le poate găsi: învățînd carte. Îl roagă pe profesor să o ajute. Prima întîlnire nu pare a da vreo șansă nici unuia dintre ei: nici lui, ca profesor, nici ei, ca elevă. El este acru și neîncrezător în resursele tinerei coafeze. Ea este dornică să învețe, dar pare la ani-lumină distanță de orice mediu cît de cît cultivat. Lui îi este teamă că întîlnirea ei cu mediul academic îi va veșteji firescul, farmecul, exuberanța, simplitatea. Ei îi este teamă că lumea în care vrea să pătrundă, lumea celor învățați, pe care o crede perfectă, o va privi ca pe o ciudățenie, ca pe un amuzament.

În fond, filmul pune, ca orice film bun, întrebări simple, de început de lume: de ce e bine să înveți, să citești, să te dedici studiului, să te întîlnești cu biografiile altora, cu gîndurile și poveștile lumii? Ce pierzi ocupîndu-te de experiențele altora și ce cîștigi atunci cînd reflectezi asupra lor, lăsîndu-le în urmă? Ce e reglaj fin și modelare în normele școlare și ce este cenzură sau barieră? Cît de mult sau cît de profund te schimbă întîlnirea cu cartea? În ce fel îți poate modifica destinul?

Aceste întrebări cred că ar trebui să fie motto-ul fiecărei instituții de învățămînt. Sub semnul lui ar trebui să se desfășoare fiecare oră de studiu, fiecare oră de matematică sau literatură, de fizică sau de muzică. Înaintea oricărui plan de lecție, a fiecărei observații și idei livrate celor pe care vrem să îi educăm, tipul ăsta de reflecție ne poate determina să ne măsurăm cu atenție cuvintele, modelele, gîndurile, atenția, receptivitatea față de cei pe care îi avem în grijă ca părinți ori ca pedagogi. Tipul acesta de interogativitate ne poate ajuta să nu cădem în gata-făcuturi, în clișee, în răspunsuri-rețetă, în scenarii anchilozante sau rutină uscată.

Înaintea examenului de intrare la colegiu, profesorul o întreabă pe Rita ce are de gînd să facă mai departe. „Nu știu, încă. Poate că o să mă căsătoresc și o să am un copil. Poate că o să studiez mai departe. Poate că am să vin în Australia. Ceea ce știu este că mi-ai dăruit posibilitatea de a alege. Acum pot alege.“ Acesta este, în fond, obiectivul ultim al oricărei lecții de pedagogie: să oferi celui din fața ta perspectiva rezonabilă din care poate vedea mai bine drumurile pe care poate merge. Să-i oferi multiple scenarii de viață, de destin. Să provoci întrebări și revolte care să-l ferească de cartierele meschine ale vieții, de străzi înghesuite, cu sens unic.

Pentru asta e nevoie de har, cunoaștere, interes, pasiune. Și de manuale bune. N-avem nevoie de „table inteligente“, ci de un ministru al Educației mai de Doamne-ajută. Dar, mă rog, asta e din alt film, prost, de altfel.

P.S. Pe splendida actriță britanică Julie Walters am văzut-o și într-un alt film, despre dorința de a depăși granițele, limitele unei vieți sordide: Billy Elliot. De data aceasta, joacă de cealaltă parte a baricadei, în rol de profesoară. E de văzut, de asemenea. 

Maria Iordănescu este psiholog.