Jurnal de Kosovo

29 august 2012   Societate

Unde e trenul către Belgrad?

Începutul lui iulie. Cuptor. Sînt în trenul de noapte ce a plecat din Bucureşti către Timişoara. Călătoria ar trebui să dureze nouă ore, însă trenul rareori ajunge atunci cînd spune CFR că trebuie să ajungă. Am un pat îngust într-o cuşetă de şase persoane, unde sîntem însă doar trei. Aerul condiţionat îmi dă fiori reci. În loc de aşternuturi de bumbac, primim o lenjerie dintr-un material pe care nu ştiu să-l numesc. Doamna doctor cu care împart compartimentul îmi spune că e un fel de plastic de unică folosinţă care se utilizează în spital.

Cum ajung în Timişoara (cu jumătate de oră întîrziere), mă grăbesc să-mi iau un bilet către Belgrad. Mare mister şi trenul ăsta către Belgrad: la gara din Bucureşti mi s-a spus că nu mai circulă. „Ştiţi de ce?“ întreb dezamăgită. „Nu“, mi se răspunde scurt şi fără alte lămuriri. Dar cînd am sunat la gara din Timişoara, mi s-a răspuns cu grai bănăţean că sînt două trenuri, unul dimineaţa devreme şi unul după-amiază. Îmi cumpăr un bilet către Belgrad la cel de-al doilea, ca să aflu cu jumătate de oră înainte de plecare că trenul trece graniţa în Serbia, dar se opreşte în Vrsac, la vreo 70 de kilometri înainte de Belgrad, şi că pînă a doua zi dimineaţă nu prea ai cum să ajungi în Belgrad. Îmi iau indignată leii pe care i-am dat pe bilet şi mă duc în faţa gării să aştept probabil singurul mijloc de transport care leagă Timişoara de Belgrad – un microbuz condus de un şofer sîrb, care ştie suficientă engleză cît să-ţi spună preţul biletului. Două ţări vecine ale căror capitale sînt legate prin cale ferată, dar nu există nici un tren care să ducă oamenii dintr-o parte într-alta.

În Belgrad mă întîlnesc la gară cu Vladimir, prietenul meu ceh. De acolo plecăm către Kosovo, unde o să fie proiectat filmul lui Vladimir. Mergem în Prizren, la Dokufest, despre care se spune că e cel mai mare festival internaţional din Kosovo.

Odată ce primesc viza la graniţă, lucrurile încep să meargă bine. Am ajuns repede în Belgrad, l-am găsit pe Vladimir şi am pornit lin pe autostrada către sud. Peisaj idilic – verde, presărat pe ici pe colo cu case. Dormim o noapte în Nis, aproape de graniţa cu Kosovo. Recepţionera de la hostel nu înţelege de ce vrem să mergem acolo, dar ne linişteşte că, dacă nu sîntem sîrbi şi nu pronunţăm nici un cuvînt în sîrbă, o să fim în siguranţă.

Kosovo

Am plecat din Nis dis-de-dimineaţă. Oraş aglomerat, cu viaţă de noapte – chiar şi în timpul săptămînii –, suprafeţe largi de beton şi sticlă şi trafic haotic. Aveam acelaşi entuziasm ca şi atunci cînd am mers în Roşia Montană pentru prima oară. Urma să vizitez un loc despre care toată lumea a auzit de prin ziare, dar nu sînt atît de mulţi care ajung acolo. Pe drum îmi fac scenarii: oare o să vedem clădiri bombardate? Sîrbi răniţi? Separatişti înarmaţi? După ce ieşim din Nis, ne întoarcem în peisajul idilic sîrbesc, însă nu prea mai vedem maşini trecînd pe drum. Pare că noi sîntem singurii care se îndreaptă către Kosovo. La graniţă, un şir lung de tiruri. Nu ştiu de cîtă vreme stăteau acolo sau pe unde au ajuns, cert e că, în ultima oră, nu văzusem nici unul pe drum. Un poliţist ne face semn să trecem pe contrasens, ajungînd în faţa tirurilor. Încercăm să vorbim cu poliţiştii în engleză, ei ne răspund în sîrbă. Noroc că nu sînt multe de spus. Nu primim nici o viză la ieşirea din ţară.

Ajungem la poliţia kosovară. Toţi poliţiştii sînt tineri, arătoşi şi amabili – parcă am fi într-un film american. Trecem graniţa. O biserică bizantină în ruine. Cîteva case din cărămidă roşie. Dealuri împădurite. Vladimir întreabă „Unde sînt soldaţii şi tancurile?“. O plăcuţă de intrare în localitate cu două nume, al doilea e acoperit cu spray negru. Aflăm ulterior că primul nume e cel albanez, al doilea e sîrbesc. Mult moloz. Case din cărămidă roşie care se ridică din deşert, unele locuite, altele încă în şantier. Mulţi oameni în maşini, puţini pe străzi – o fi din cauza căldurii? Doar cîteva femei şi copii. 40 grade Celsius. Un alt semn de intrare în localitate, primul nume acoperit cu spray negru. Steaguri albaneze – vulturi negri cu două capete pe fond roşu. Doar clădiri noi. Un bărbat trage un cărucior cu scînduri vechi pline de cuie. Cîteva ghivece de flori. Ateliere de reparaţii auto.

Un semn cu fotografiatul interzis. Un cimitir cu pietre joase şi noi. Ruine. Bărbaţi în maşini sau stînd la umbră. Copaci tineri. Firme pe care scrie „California“, „Ëuropa“, „Swiss Diamond“.

Ajungem în capitală – Pristina. Străzile sînt mai largi, pline cu maşini ce claxonează continuu. Nu găsim nici un indicator pentru centru. Farmacie, agenţie de turism, hoteluri, îmbrăcăminte, mîncare, avocatură, grafitti, postere, muzică, aur, bănci, oameni. Viaţa în Kosovo pare să înceapă din Pristina. Mergem în piaţa de fructe şi legume – musulmani, mirosuri, costume populare de vînzare.

Ne întoarcem la drum, printre dealuri împădurite, monumente pentru eroi albanezi şi case din cărămidă roşie. Ajungem seara în Prizren, o oază de arhitectură veche la poalele munţilor, prin care trece un rîu răcoros. Deasupra rîului s-a construit un cinema în aer liber, o platformă de lemn montată pe stîlpi de fier şi un ecran de proiecţie, unde oamenii vin pe înserat să vadă filmele festivalului. Kosovarii sînt obişnuiţi cu străinii, chiar dacă majoritatea nu vorbesc o boabă de engleză.

A doua zi, mergem pe la amiază să găsim ceva de mîncare. Toată piaţa miroase a carne şi porumb la grătar. Ne oprim la un „restaurant familial“ unde orice fel vine însoţit de salată. Mîncarea e grasă şi gustoasă. În timp ce mîncăm, la ora 13,00, începe din văzduh să se audă un cînt oriental – e prima oară cînd aud chemarea la rugăciune a muezinilor. Eu rămîn gură-cască, dar toţi din jurul nostru continuă să mănînce carne, să-şi soarbă cafeaua şi să converseze ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Aveam să aud chemarea la rugăciune musulmană în fiecare zi. Oraşul e plin de moschei, iar de cinci ori pe zi bărbaţii musulmani sînt chemaţi la rugăciune.

După-masă am mers la film, într-un cinematograf mare, gol şi fără aer condiţionat, şi am văzut un documentar despre un regizor iranian aflat în arest la domiciliu – This Is Not a Film („Acesta nu este un film“). Povestea creşte, iar personajele devin din ce în ce mai interesante. În Iran e Anul Nou, iar pocniturile artificiilor acoperă zgomotul rebelilor.

Autostrada albaneză

Astăzi mergem în Albania. Nu e nici un film care să ne convingă că ar trebui să stăm pe scaunele din cinema în locul celor din maşină. Graniţa e la doar 16 kilometri de Prizren, iar marea – la trei ore de condus.

Într-o ţară despre care se spune că e una dintre dintre cele mai sărace din Europa, intrăm pe o autostradă ce taie triumfal un lanţ muntos. Din loc în loc, vedem case de piatră şi buncăre pentru lunetişti, nişte mingi uriaşe de beton armat, implantate în pămînt. Am auzit că sînt peste 700.000 de buncăre în toată Albania. Pe autostradă circulă maşini şi vaci. Mi se înfundă urechile din cauza presiunii atmosferice din munţi şi încep să casc. Intrăm într-un tunel lung de aproape 6 kilometri. Temperatura scade de la 43 de grade la 23. Trecem pe sub ventilatoare care arată ca turbinele de avion, şi lumini colorate. Cînd ieşim, ne loveşte soarele şi ne dor ochii. Dintr-odată, orizontul este plat – marea trebuie să fie aproape. Nu am văzut nicodată atîtea Mercedes-uri.

În mai puţin de trei ore am ajuns la mare. Este după-amiază. Trecem printr-un oraş unde pe partea dreaptă vezi munţii, iar pe stînga – case dărăpănate în spatele cărora se ridică semeţe blocuri colorate. Iar în spatele blocurilor e marea. Plaja este plină ochi cu oameni care ne privesc insistent în timp ce noi păşim precaut printre şezlonguri. Where are you from? („De unde sînteţi?“) aud din dreapta. Chiar aşa de diferiţi om fi? Ne întoarcem pe drum cu speranţa că o să găsim o altă plajă. Ajungem la ceea ce cred că a fost un teren militar, cu clădiri abandonate, înconjurate de sîrmă ghimpată. Doi oameni în uniformă ne dau indicaţii încotro să mergem. Ajungem la un golf cu nisip gri şi apă amar de sărată. De cealaltă parte a golfului se zăreşte Italia.

Vladimir crede că albanezii sînt ostili. Ne salută şi încearcă să intre în vorbă cu noi: You like the beach? You don’t like our beach? („Vă place plaja? Nu vă place?“), dar noi trecem mai departe, cu privirea în pămînt.

E seară şi trebuie să ne întoarcem.

Raimunda şi Ergin

Din nou în Prizren. În seara asta am mers la cinematograful de pe rîu să văd cîteva scurtmetraje. Lîngă mine se aşază o fată cu părul creţ şi îmbrăcată în albastru şi începe să vorbească fără ca eu să pricep un cuvînt. Ne înţelegem pînă la urmă în engleză. Sînt fericită să am, în sfîrşit, cu cine să vorbesc. Scurtmetrajele rulează pe fundal, se aude spaniolă, nişte bătrîni, femei cu văl, noi vorbim despre Europa, despre facultate, despre tinereţe. Raimunda studiază dreptul în Pristina, dar nu-i place capitala. Ar vrea să rămînă în Prizren. „Oamenii ar trebui să facă totul cînd sînt tineri – şi să lucreze şi să-şi întemeieze o familie.“ Nu e de acord cu tinerii din Occident care vor mai întîi să aibă o carieră şi abia la 35 de ani se hotărăsc să aibă o familie. E prea tîrziu. Îi urez să le facă pe amîndouă.

Astăzi este ultima mea zi în Kosovo. După-amiază, am urcat sus la castel să înregistrez cîntările musulmane din tot oraşul. Acolo l-am întîlnit pe Ergin, care păzea singur cinematograful improvizat pentru festival. Ergin are 20 de ani şi este musulman, dar nu merge la moschee. Îi place muzica indie. E voluntar pentru Dokufest şi studiază regia în Pristina. Are o formaţie cu care cîntă cover-uri. Nu-i place Pristina, ar vrea să trăiască în Sarajevo, Bosnia. Mama sa e bosniacă, tatăl său e albanez. Îmi oferă ultima lui ţigară.

Îmi pare rău să plec acum, cînd abia am început să cunosc oameni.

Înapoi în România

Ne-am oprit la o benzinărie de pe autostradă, în apropiere de Belgrad.

Mi-e dor de Prizren. Hotelul liniştit şi pisica neastîmpărată, rugăciunile musulmane, mirosul de carne la grătar şi cei cîţiva oameni cu care am reuşit să vorbesc. Kosovo nu e aşa cum mi-am imaginat. Credeam că o să văd o ţară devastată de război. Prizren nu e aşa. Clădiri noi, clădiri vechi, clădiri dărăpănate. Mulţi albanezi şi mulţi turişti. Cei cîţiva soldaţi pe care i-am văzut zîmbeau şi dădeau mîna cu localnicii. Străzile sînt prea înguste pentru maşinile grăbite. Munţii se întind liniştiţi în depărtare. Sus, la castel, panorama este superbă. Nu vreau să mă întorc în Bucureşti, nu e nimic interesant acolo. Mă simt bine pe autostradă. Odată ce te-ai plictisit de urmărit modele de maşini şi plăcuţe de înmatriculare, nu mai e nimic să-ţi distragă atenţia. Autostrada goleşte totul de sens, călătoria diluează gîndurile şi alungă anxietăţile. 

Manuela Boghian este călător şi jurnalist ocazional. Adresa blogului ei e manube.wordpress.com. Filmul lui Vladimir Kovar se numeşte Spojeni (Night Never End).

Foto: M. Boghian

Mai multe