Jumătatea lor de drum
Din experiența proprie, dar și din comentariile auzite în jurul meu sau citite în mass-media, părerile despre noua generație aflată la început de drum pe piața muncii conturează un nou tip al aspirantului la angajare (vorbim, desigur, despre o imagine generală, despre un „trend“, nu despre excepții): sînt tineri care vorbesc la interviuri mai mult despre drepturi și beneficii, decît despre obligații, care manifestă mai puțin interes pentru dezvoltarea profesională pe cont propriu și mai mult pentru timpul liber petrecut în afara serviciului; tineri pentru care orele în plus față de programul de muncă reprezintă o imixtiune gravă în viața personală și pentru care raportul echilibrat între orele petrecute la serviciu și cele petrecute în afara lui reprezintă un obiectiv vital. Unii îi admiră pentru piciorul pus în pragul angajatorului eventual abuziv. Alții traduc semnalmentele de mai sus într-o lipsă de interes pentru profesie și se declară stupefiați. Una peste alta, tinerii noștri ne pun în față noi semne de întrebare: sînt inteligenți, bine conectați la lumea tehnologică și la informații, cu talente evidente, avînd, deci, la îndemînă toate premisele unei cariere strălucite. Nu par să și-o dorească. Nu sînt dispuși să sacrifice timp și resurse pentru a pune cărămidă peste cărămidă în construcția unei profesii care să devină pasiune. De ce? Am să comentez pe scurt acele premise de bun augur de la care viața lor profesională începe, dar care, se pare, nu sînt suficiente pentru a o lansa pe termen lung:
● Este prima generație în educația căreia părinții au investit enorm. Programe cu duiumul, în afara școlii, i-au ținut ocupați ani în șir, zilnic: cîte 4-5 ore de balet, pian, „dezvoltare personală“, antreprenoriat, limbi străine și scumpe, sporturi, teatru. Mai apoi, tot părinții au consumat bani și timp ca să găsească școli moderne, în care instrucția trebuie să pară orice, mai puțin instrucție: joacă, dans, muzică, antren, programe hiperperformante de învățat, prin simpla apăsare pe două-trei butoane. Mulți dintre acești tineri au avut parte la vîrste mici, cu mari sacrificii din partea părinților, de ieșiri în străinătate și de un instrumentar tehnologic avansat. Și totuși, din toate acestea, nu s-a născut profesia-pasiune. Profesia care să te îndemne să parcurgi pașii clasici, care, la început, vin la pachet cu mai puțini bani, dar cu mai multă rîvnă și interes pentru învățare, cu mai puțin timp liber și cu mai mult timp alocat orientării în carieră.
● Este prima generație conectată prompt la toate informațiile disponibile pe planetă: de la propuneri de evoluție școlară și profesională, pînă la acces la burse, formări în străinătate, platforme de învățare online ale unor instituții de învățămînt prestigioase. Au tot, sau aproape tot în fața ochilor: rețete pentru succes, scheme de carieră, traininguri pentru depășit eșecul și vînat succesul. Puțini, foarte puțini sînt cei care speculează la maxim aceste oportunități.
● Este prima generație învățată de timpuriu să prețuiască și să folosească exprimarea liberă. Fără constrîngeri, fără reguli, fără interdicții. Fără critici, fără note, fără observații, fără ajustări. Foarte bine. Ajunși, însă, în pragul serviciului, se lovesc de constrîngeri, reguli, interdicții, critici, note, evaluări. Și mulți eșuează.
S-ar zice, deci, că li s-au oferit toate oportunitățile pentru a ajunge să își construiască un plan de viață, în care meseria să devină pasiune, în care serviciul să devină o plăcere, și nu un timp chinuitor. Și nu se întîmplă așa. Unde-i buba? Poate că au început prea de mici să efectueze exerciții „libere“ în aparență, dar de fapt impuse de un plan iluzoriu de carieră. Poate că oferta de dezvoltare avea prea multe opțiuni din care, la o vîrstă fragedă, nu ai argumente și impulsuri să alegi. Poate că informațiile și „rețetele“ i-au năpădit inflaționar, nelăsîndu-le timp să-și descopere propriile rețete și curiozități.
Poate că, în graba noastră de adulți speriați de lumile noi care stau să vină, am făcut pași în exces către copiii noștri de ieri, tinerii de azi. Și în loc să ne oprim la jumătate de drum, să-i așteptăm să vină spre noi în ritmul lor propriu, mînați din urmă de întrebările proprii, de curiozități și impulsivități specifice vîrstei, am mers prea repede și prea departe, pînă cînd i-am simțit identificîndu-se cu imaginile noastre despre viitor. Iar ei nu au mai apucat să parcurgă, singuri, jumătatea lor de drum. Ne au însoțit doar, în proiectul nostru. Care nu e neapărat și al lor.
Maria Iordănescu este psiholog.
Foto: wikimedia commons