Juma de kil de struguri

Duminică, ora 13, piaţa Berceni. Mers cu metroul, că era crosul. Mamă, ce i-am înjurat pe alergători! Sau poliţia? Dom’le, nu anunţă şi ei lumea. Crosul în România ar trebui întîi să treacă prin staţiile de autobuz. Pur şi simplu, ca să fie anunţaţi călătorii. Te trezeşti, altfel, suspendat. Să vină crosiştii să spună că nu mai vine autobuzul sau tramvaiul. Poliţia nu se sinchiseşte. Itebiştii ce-s, proşti?

Am stat juma de oră pînă a apărut o mamaie de la biserica Udrişte – să ai mulţi ani, mamaie! –, să spună că trece crosul, moarte autobuzului! Am luat-o langa-balanga pe jos, pînă la metrou. La ieşirea de la Big Berceni – un gagiu cu nişte struguri de mi-a lăsat gura apă. Mai încolo, iarăşi struguri la fel, dar la două ţigănci. Am consemnat iarăşi emoţional, glandular, evenimentul. Am trecut mai departe. Nu te opreşti la primii, mergi mai departe, lecţie de la maică-mea! Şi merg. În piaţă: tone de struguri, de mere, de conopide, de pere, de mărari, de pătrunjeli, salate de urs, copăi, chei, cartofi, roşii, gogoşari, ardei gras, ardei iute, ardei bulgăresc. Tone, frate. Plus taraba de mici. Ah, grătarul de piaţă! Eu, nu! Alerg printre tarabe, caut, aleg, cumpăr. Cumpăr chiar şi struguri. Dar nu se comparau ei cu cei văzuţi de mine întîi şi întîi. Nu există comparaţie! Atunci, la ieşirea din piaţă, mă proţăpesc la ţigănci, atît de sufocat-obsedat eram, că uitasem că-mi plăcuseră strugurii de la om, nu de la ţigănci. Şi iau un ciorchine uriaş. Plătesc. Plec. Oricît mă îmbuib, mi-e gîndul la ciorchinele de juma de kil. Îl mănînc. Doar amorul se mai aseamănă cu strugurele ăla.