Japonia, un thriller cu flori de cireş

20 ianuarie 2016   Societate

Nu ştiu alţii cum sînt, dar cînd vine vorba de Ţara Soarelui-Răsare mă gîndesc şi eu, cu destulă nostalgie, la flori de cireş, ikebana, bonsai, gheişe şi samurai. Şi, eventual, la alte 1001 de lucruri diafane, inefabile, sublime sau eroice. La toate acestea, dar şi la cîteva altele mai puţin – sau aproape deloc – cunoscute pe meleaguri dîmboviţene… 

De pildă, nu pot să nu mă gîndesc la belgiana Amélie Nothomb şi la romanul său Uimire şi cutremur, povestea – în mare parte autobiografică – a unei tinere occidentale, fiică de ambasador chiar, care, crescută din fragedă pruncie şi educată în şcoli japoneze în vechea capitală imperială Kyoto, află pe la 20 de ani, în modul cel mai brutal cu putinţă şi, desigur, pe propria piele, că nu e de ajuns să ştii perfect limba şi cultura locală (inclusiv cea de business). Sau mai bine zis că în Japonia e, oricît de paradoxal ar părea, chiar mai rău decît să nu le ştii. Rezultatul este că un străin care trăieşte în Japonia va rămîne mereu un străin sau va fi ţinut în afara – ori cel mult la marginea – „adevăratei“ societăţi nipone. 

Să recunoaştem că e destul de frustrant să stai cu burta pe carte de la 2200 de ore în sus, după opinia celor care au trecut prin acest calvar, ca să înveţi una din limbile cele mai complicate din cîte există, ce te obligă să memorezi citirea şi mai ales scrierea – nespus de complicată – a cel puţin o mie de ideograme. Şi totul ca să fii – aproximativ – la nivelul unui absolvent de liceu, iar în final să fii tratat ca un paria, pierdut în… traducere, cu mult mai rău decît Bill Murray în filmul omonim al Sofiei Coppola.

De parcă învăţarea limbii n-ar fi o povară sisifică suficientă, urmează învăţarea regulilor după care funcţionează societatea, oricum în schimbare masivă, şi nu neapărat în bine. O societate populată de o nouă generaţie (să nu-i spun nouă rasă) de bărbaţi (era să scriu mutanţi) tineri, care nu doar că sînt extrem de efeminaţi, dar poartă şi desuuri feminine, inclusiv sutien, în pofida unei industrii a sexului (clasic) extrem de barocă, controlată de mafia locală yakuza, un vast imperiu al simţurilor, colorat de perversiuni, care acolo sînt mai degrabă norma, frizînd pornografia – omniprezentă pe posturile de televiziune după miezul nopţii şi în restul zilei – pe mai toate străzile lăturalnice. E generaţia aşa-numiţilor bărbaţi-„erbivori“, care nu mai întreţin nici raporturi sexuale. Ei sînt oricum mult mai norocoşi decît cei peste un milion de hikikomori, tineri japonezi care locuiesc binişor pînă după vîrsta de 30 de ani cu părinţii, nu ies niciodată din camera lor şi trăiesc vieţi intens virtualizate, temîndu-se pînă la angoasă de duritatea şi lipsa de umanitate a vieţii reale din Japonia. 

Nici cu femeile tinere nu stă prea grozav această societate, tendinţa ultimului deceniu fiind tinerele carieriste „de multinaţională“, de o duritate cvasi-masculină, ce ţin cîte un iubit mai mult pentru menaj şi căruia îi aruncă, în scîrbă, o dată la două zile, cîte o bancnotă de o mie de yeni, să aibă pentru ţigări. Această societate saturată de persoane alienate şi însingurate, care nu se mai căsătoresc, nu mai fac nici sex (amor ar fi oricum prea mult) şi nu mai au copii, este într-un proces accelerat de îmbătrînire. Să-i pici cu ceară, însă, japonezii n-ar accepta imigranţi. Recenta criză a imigranţilor sirieni a fost o nouă ocazie pentru autorităţile nipone să arate „fermitate“ şi să refuze orice imigrant. 

Şi de parcă toate acestea n-ar fi fost suficiente, în cursul anului 2015 Dieta (parlamentul nipon) a decis modificarea Constituţiei în sensul renunţării la prevederile pacifiste impuse de ocupantul american încă de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. În acelaşi timp, prin universităţile japoneze se aude că vor fi închise nenumărate facultăţi umaniste şi simultan vor fi introduse, în cele care vor supravieţui, cursuri de etică inspirate din codul bushido, al samurailor medievali. Pe toate mările care înconjură arhipelagul nipon se desfăşoară intense aplicaţii militare, iar bugetul destinat fostelor forţe de „autoapărare“ este în creştere continuă.

Finalul de an 2015 a adus o palidă recunoaştere a crimelor abominabile săvîrşite împotriva Chinei şi Coreei, prin crearea unui fond de compensare a bătrînelor coreene, foste sclave sexuale ale armatei imperiale de ocupaţie. În manualele şcolare din Japonia, aceste crime sînt, însă, în continuare ocultate, iar în templele shintoiste, unde sînt veneraţi foştii criminali de război, naţionaliştii uyoku sînt mai vocali decît oricînd. 

Distopia cu parfum de flori de cireş n-ar fi întreagă dacă n-am pomeni şi de urmările catastrofei de la centrala nucleară Fukushima, care e încă departe de a fi rezolvată, pur şi simplu pentru că acest lucru e imposibil. Guvernul îşi dezinformează în continuare cetăţenii, comunicînd niveluri ale radiaţiilor mult sub cele reale măsurate de activişti (în special expaţi, din zona Tokyo), în timp ce pe coasta de vest a Statelor Unite şi mai peste tot în Pacific sînt pescuite vietăţi marine cu niveluri ale radiaţiei ce dau peste cap contoarele Geiger. Anul Nou 2016 va fi în Japonia anul maimuţei şi guvernul a anunţat că, pentru a face faţă ameninţărilor care vin la pachet cu schimbarea climatică, a decis să revină la utilizarea pe scară largă a energiei nucleare.

Geo Scripcariu a studiat limba şi cultura japoneză la Şcoala Iezuiţilor din Shibuya, Tokyo, a predat limba română la centrul de training al Ministerului nipon de Externe şi a lucrat într-o agenţie de publicitate din Tokyo.

Mai multe