Ivirea pe lume
Indiferent de privirile rele, am dormit, pînă la urmă, dusă, în salonul de sterilitate. Cu ființișoara din mine cu tot. Pînă a doua zi la 7 dimineața.
Cînd am fost programată, cum spuneam, să mi se spintece reglementar burta și să fie scoasă de acolo făptura care se copsese. Nu-mi aduc aminte mai nimic din drumul de la salon spre sala de operație. Cred, totuși, c-am văzut, ca prin ceață, că-n momentul acela crucial și privirile rele au încetat: doamnele din salon aveau, totuși, și ele, suflet, mi s-a părut.
Nici despre operație nu-mi amintesc absolut nimic, nici măcar despre anestezia inițială. Doar că, deși nimeni din familia mea nu a fost prezent la acea oră matinală, era acolo doamna doctor. Eu așa îi spuneam, de fapt o chema Ecaterina Rădulescu (iar apropiații o numeau Pupi). Deși trecuse de vîrsta de pensionare, doamna dr. Rădulescu mai consulta încă, își mai păstrase pacienți. Ea mă păstorise de-a lungul sarcinii, ca pe un ou, cu mare grijă. Datorită ei toate merseseră bine. Singurul lucru pe care mi-l aduc aminte e că i-am văzut chipul în sala de operații, înainte să nu mai știu de mine. Și că sentimentul pe care l-am avut, atunci, a fost unul de încredere. În ea și-n chirugul care urma să-mi facă operația, și-n anestezistul care-l însoțea.
Cînd m-am trezit, eram într-un salon, cu o senzație de amorțeală în tot corpul. Nu părea să fie nimeni prin jur. Mereu mă trezesc înainte de vreme la operații (la cea de apendicită m-am trezit chiar în timpul ei) și găsesc, în jur, o lume ireală și nepregătită. În ziua aceea de vară timpurie a apărut, pînă la urmă, o asistentă, cred că și doctorul. Știu că primul meu gînd a fost la ființișoara care mă aștepta, fragilă, pe undeva s-o cunosc și să mi-o apropriez. Așa că mi-am adunat puterile, m-am întors cu totul din lumea în care fusesem plecată și am întrebat, cu sufletul la gură: „E sănătos?”.
Mi s-a răspuns că da. Că a luat 10 la scorul Apgar. Nici nu știam, decît vag, din filme, că bebelușii dau primul examen la venirea lor pe lume. Că țipătul pe care-l scot e un prim indiciu (dar și un strigăt de victorie că au reușit să treacă dintr-o lume în alta). Atunci m-am liniștit și am putut da drumul și ploii de întrebări care-mi stăteau pe vîrful limbii, avide să se rostogolească: „E băiat?”.
E ciudat că întrebarea n-a fost ce e. Pur și simplu, pentru că mă adresasem, în toată perioada sarcinii, la masculin făpturii, am presupus că e de sex masculin. Și răspunsul a fost „da”.
Cu cît acumulam mai multe răspunsuri afirmative, cu atît prindeam mai mult curaj și mi se sumețea inima-n mine să pun întrebări tot mai îndrăznețe și mai departe de cele de strictă supraviețuire și informație. Așa că m-am surprins punînd o întrebare care, astăzi, mi s-ar părea nerelevantă și neelalocul ei: „E frumos?”. Și, culmea, nimeni nu s-a mirat de îndrăzneala ei. Mi s-a răspuns, simplu, cu da. Și la aceasta.
Atunci a urmat nu o altă întrebare, ci o cerere firească: i-am rugat pe cei de la spital să-mi aducă bebelușul să-l văd. Eram doar eu, celor din familie li se spusese să vină mai tîrziu, așa estimaseră ei că mă voi trezi, conform standardelor. Și asistenta a venit cu bebelușul, bine strîns și înfășat. Dar fețișoara lui era cît se poate de vizibilă. Era roșu și auriu, așa l-am perceput eu cel puțin. Iar chipul lui mi s-a părut perfect. L-am găsit cel mai frumos din lume și strălucitor. Și nu numai atît: l-am recunoscut imediat, am recunoscut în el ființișoara cu care trăncăneam, în burtă, vrute și nevrute. L-am recunoscut ca ieșind din mine. Și atunci s-a instalat, așa, pe loc, acel atît de înălțător și, în același timp, copleșitor sentiment: cel al unui alt tip de iubire, ușoară ca un fulg, dar și grea ca o piatră de moară. Senzația că ființișoara e atît de fragilă și că ție-ți revine rolul s-o protejezi: pentru că, dacă i s-ar întîmpla cel mai mic neajuns, te-ar durea pînă la dezintegrare. Și că, de-acum încolo, binele ei e responsabilitatea ta. Poate nu cuvintele astea erau cele care mi s-au ițit în minte, dar senzația era cu siguranță asta: una, chiar dacă exuberantă, deloc ușoară.