Iuliu Maniu n-a avut ambulanţă

Într-o emisiune televizată, procesul şi condamnarea unui fost prim-ministru al României pentru fapte de corupţie au fost descrise ca făcînd parte din dramatica galerie a marilor procese politice comuniste.

Nu (mai) sînt mulţi cei care ştiu cu adevărat cine a fost Iuliu Maniu, cel cu care a fost asemuit fostul demnitar postdecembrist. Generaţiile tinere au dificultăţi în a spune cine a fost Ceauşescu, darămite din cine era format guvernul interbelic. Tocmai de aceea cred că ar trebui spus clar şi răspicat adevărul:

1) Comparaţia nu are nici un temei: liderii partidelor interbelice au fost chinuiţi şi umiliţi în procese dramatice nu pentru niscaiva fonduri (presupus) ilicite cu care şi-au făcut campanie electorală, ci pentru că reprezentau vocea liberă şi gîndirea neîngrădită a democraţiei pe care cei de la putere le voiau suprimate. Apărarea lui Iuliu Maniu s-a referit la fapte şi strategii de apărare a ţării în timp de război, nu la felul în care a reuşit să cumpere fulare şi sacoşe cu însemnele partidului (o comparaţie sumară a CV-urilor celor doi ar trebui să anuleze din start orice încercare de a le asemui destinele: e greu de găsit vreo similitudine între felul în care au înţeles să facă politică liderul ţărănist şi liderii postdecembrişti). Avocatul apărării a fost ales de şefii comunişti, şi nu de cel inculpat. Completul de judecată n-a fost hărţuit de jurnalişti vigilenţi, de jurişti chiţibuşari sau de organisme ale apărării drepturilor omului; dimpotrivă, avea drept de viaţă şi de moarte asupra inculpatului. La 75 de ani, Maniu a fost condamnat pe viaţă. Procesul lui a durat două săptămîni, iar recursurile nu erau decît o glumă cinică. CEDO n-a primit niciodată un apel al avocaţilor lui Maniu.

2) Nu sînt departe vremurile în care învăţam din manuale de istorie falsificate, cu chipul „conducătorului iubit“ lipit ilar în fotografii cu grupuri de manifestanţi sau pictat uriaş lîngă Burebista şi Ştefan cel Mare. Realizarea unei emisiuni în care adevărul istoric este măcelărit cu scopul de a aduce osanale puterii, declaraţia unui jurnalist cum că Memorialul durerii dedicat victimelor comunismului ar trebui să cuprindă şi povestea recenţilor deţinuţi, comparaţia pe care un membru de partid o făcea între fostul premier acum deţinut şi Mihai Viteazul arată că felul în care se face politică azi este adumbrit încă de metehnele practicilor totalitare. Noi, cei din generaţiile crescute în regimul comunist, putem depune mărturie despre consecinţele nefaste pe care le poate avea în conştiinţa tinerilor o istorie mistificată: ani buni am încercat să curăţăm din minţile noastre balastul propagandei comuniste de adevărul documentelor şi al faptelor reale.

3) Nu cred că CNA-ul ar trebui să sancţioneze opiniile, fie ele şi elucubrante, ale unui jurnalist. Dar o instituţie de stat, respectiv Televiziunea Română, ar trebui să-şi ia distanţă de ele. Ar trebui să refuze ca pe banii noştri să realizeze documentare care pornesc de la premise false, care măsluiesc realitatea, care aduc favoruri de imagine liderilor politici.

Gustul vremurilor de azi este unul amar. Aducem în faţa copiilor noştri, la douăzeci şi ceva de ani după Revoluţia anticomunistă, bubele căpătate în anii dictaturii: minciuni, declaraţii false de avere, diplome căpătate prin obligaţii de partid. Le exhibăm iresponsabil în faţa lor, uitînd că vor veni timpuri în care copiii de azi, tinerii de mîine, ne vor întreba cum de am acceptat. Şi scuza cu „Securitatea care ne-a pus pistolul la tîmplă“ n-o mai avem.  Maria Iordănescu este psiholog.