Iubesc frizeriţele şi femeile perverse

Sintagma „singur între patru pereţi“ e reprezentată grafic de un punct de cerneală albastră între alte patru asemenea. E de găsit tatuat pe mînă, între opozabilul şi indexul unei persoane care, de regulă, a fost la închisoare. Îl are şi nea Petrică, vecinul meu, deşi nu sînt convinsă că a făcut măcar un minut de puşcărie. Dar se ia. Veţi fi văzut, poate, prin cartiere, puştani abia ieşiţi din copilărie cu o roză a vînturilor sau o busolă pe umăr. (Reprezentări, printre altele, ale tînjirii după libertate, încarcerat fiind.) 

Tatuajele „arhetipale“ ale periferiei urbane româneşti întruchipează în cerneluri albăstrui tremurate sirene, ancore cu frînghii încolăcite, inimi zdrobite şi sfîrtecate de săgeţi, inimi triumfătoare în cununi de raze, Rozy, Lily, Geany. Unele dintre sirenele desenate pe antebraţe n-au neapărat plete buclate, ci un permanent ratat, cum probabil că a văzut artistul desenator la numita Rozy. 

E o lume povestită pe propria piele. E o manea grafică. Iar cînd spun „manea“ nu mă gîndesc o clipită la încărcătura peiorativă pe care a ajuns s-o poarte cuvîntul ăsta. Mă gîndesc doar la ingredientele care fac o manea. Oamenii şi-au încrustat pe piepturi, spate, antebraţe, gît, palme şi alte locuri ascunse povestea vieţii lor: duşmani, prieteni, iubite, bani, succesele şi insuccesele. Ba chiar cîte o convingere de viaţă. Citeam pe undeva că poliţia din Gorj are o adevărata bază de date cu fotografiile tatuajelor celor care au trecut prin Penitenciarul de la Tîrgu-Jiu. Cineva avea tatuat pe ceafă: „Iubesc frizeriţele şi femeile perverse“. 

Alteori e o poveste dură, care nu se opreşte la simpla imitaţie. Un pumnal cu lama la vedere va însemna dorinţa de răzbunare. Dacă alături apare pumnalul deja în teacă, dorinţa de răzbunare fost-a îndeplinită. Între timp, lucrurile şi grafica au evoluat mult. Dacă pe încheieturile celor – acum – în vîrstă mai stă bătut în ace primitive şi într-o caligrafie de gimnaziu „Gherghina“, ăi mai tineri au descoperit motivele tribale, celtice, literele chinezeşti (despre care n-au idee ce înseamnă), dragonii şi altele asemenea. Iar tatuajul a migrat de la periferie la centru. Nu mai reprezintă un anume status social, nu mai conturează un soi de autoghetoizare de Ferentari. A devenit şic. În aceeaşi măsură, a pierdut din naivitatea brutală sau copilăresc reprezentată şi a ajuns să împodobească intricat zona lombară a fetelor cu blugi cu talia joasă. (Tatuajele de genul ăsta nu-s teribil de măgulitoare pentru purtătoarele neştiutoare. Se numesc, în limbaj popular, „tramp stamp“. Termenul are de-a face cu o oarecare promiscuitate sexuală.) 

Cu alte cuvinte, în drumul său de la mahala spre centru, tatuajul s-a făcut din Rousseau Vameşul un adevărat Warhol al tuturor. Pe unul dintre canalele care ţin de Discovery rulează de ceva timp şi în paralel două serii de documentare despre tatuatori şi clienţii lor. Două echipe de artişti, una la Miami, alta în Los Angeles fac adevărate minuni pe piele. Tatuaje în culori, alb-negru, cu umbre, nuanţe şi detalii fantastice. Motivele pentru care cineva alege să-şi decoreze aşa trupul sînt la fel de întemeiate ca ale celui care şi-a scris „Geany“ pe umăr: o dragoste, o amintire care trebuie păstrată, uneori o moarte, alteori o naştere, o boală învinsă, un examen luat. Execuţia în sine ţine seama de regulile unei medicini primare, aşa-numitele pistoale de tatuat sînt adevărate bijuterii mecanice. Şi în Romania au apărut saloane ale unor artişti foarte buni. Toate bune şi frumoase, mai puţin, poate, alegerile neinspirate. E un drum lung între enunţurile grotesc tatuate (uneori greşit) pe frunte şi dorinţa domnişoarelor de a avea o „floricică finuţă“ pe gleznă. Pe ambele le uneşte însă o oarecare doză de ridicol la purtător. În cazul ăsta, cel cu „femeile perverse“ pe ceafă stîrneşte un hohot sănătos de rîs. Aveţi însă grijă să nu-i rîdeţi în faţă.  

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.