Istorie și lighean

E interesant cînd, de la o vîrstă încolo, nu mai ești tu cel care le cere celorlalți să-și istorisească poveștile. Devii tu însuți o poveste. Viața ta se dovedește, brusc, interesantă, trecută prin epoci deja istorice. Deodată, capeți fibră de personaj. Și realizezi, brusc, cum priveai tu personajele intervievate. Cu cîtă condescendență, cu un soi de afecțiune superioară, ca și cum tu n-ai fi putut ajunge niciodată în locul vreunuia dintre ele. Ca și cum tu, persoană tînără și în putere, așezată, după părerea ta, fix în inima lucrurilor, n-ai putea niciodată să treci de partea cealaltă: să devii, în loc de actant atotputernic, obiect de cercetare.

Pe vremea cînd le puneam întrebări ghidușe diverșilor oameni întîlniți în Cișmigiu, nici prin gînd nu mi-ar fi trecut că, după o vreme, și eu aș putea deveni unul dintre ei. În sensul în care aș fi depozitarul unei povești. Nu neapărat al uneia ieșite din comun – dar, pînă la urmă, povestea oricui care a acumulat o experiență și a traversat niște epoci poate fi interesantă, depinde de cum știe s-o povestească eroul ei și ce știe receptorul să scoată din ea.

Acum realizez că am ajuns, și eu, depozitara unor povești. Un întreg șirag de istorii personale, inevitabil. Dar lor li se adaugă și cele ale familiei, și, mai  mult de atît, cele ale epocilor trăite. Epoci pe care copilul meu și cei de vîrsta lui, ori mai mici decît el, nu le-au cunoscut. Pe care poate nici nu și le imaginează. Am devenit mîndra (dar și inconștienta, de multe ori) depozitară a momentelor istorice din acele epoci pe care le-am traversat pecum Fabrizio del Dongo bătălia de la Waterloo: fără să am habar nu că fac istorie, ceea ce sună mult prea pompos, ci că sînt parte, minusculă spre invizibilă, a unei istorii.

Deodată am realizat că ceea ce era pentru mine altădată bunicul meu, care tot povestea despre al Doilea Razboi Mondial și aventurile lui acolo, pot fi eu (sau oricare altul/alta din generația mea) pentru fiul meu. Că sînt o sursă de povești de viață cotidiană din epoca ceaușistă și post-revoluționară, cea numită de tranziție. Am realizat că, pe lîngă spectator al, să zicem, expozițiilor cu anii respectivi, cum am fost timp îndelungat, pot fi, acum, nu doar curator al unei asemenea expoziții, ci chiar exponat.

Că sînt gesturi pe care oamenii din lumea de azi nu le mai practică și pe care le pot afla de la cei ca mine: de la vorbitul la telefonul fix, cu șnur și disc, la rîșnitul manual al cafelei ori încălzitul fierului de călcat pe plită etc. Mi-am dat seama că, așa cum bunicul meu a fost la război, eu am fost la revoluție – la cea din 1989, indiferent de cum vrem s-o numim. Că, oricît de insignifiantă parte din mulțime am fost, un quarc acolo printre nenumărați alții, am făcut istorie tocmai în felul ăsta: am fost una din piesele unui puzzle care a dus la schimbarea unei epoci.

Apoi, la fel, în perioada Pieței Universității, în care mă pierdeam de-a dreptul în mulțime. N-am fost, nici în primul, nici în al doilea caz, una dintre vedetele evenimentelor, dintre cei care au ieșit în față și au vorbit cu soldații încercînd să-i îmbuneze ori dintre cei care au luat cuvîntul în balconul Universității. Ca și Fabrizio del Dongo, în ambele situații, încercam și eu să aflu pe ce lume sînt, să-mi dau seama în ce cred și ce vreau de la viață în timp ce vîrtejul colectiv mă lua pe sus. Dar, pînă la urmă, și cu furnici ca mine s-a făcut istoria: măcar am contribuit la numărul necesar schimbării, la numărul de fire trebuincios ca să umple găleata cu nisip...

Odată evenimentele trecute, am devenit personaj al unei noi lumi. Al celei de început de ani ʼ90, în care totul se lua de la capăt. În care părea că totul ți-e deschis și că posibilitățile sînt infinite, că poți schimba lumea la propriu, doar punînd umărul și avînd bunăvoință, creativitate și perseverență. Niciodată nu m-am gîndit la componenta de Truman Show a situației. La faptul că, aparent, totul ne era deschis, dar că, de fapt, eram strict circumscriși contextului spațial și temporal și că nu puteam acționa decît în niște limite bine determinate.

Pe scurt, puteam agita cît voiam apele și face valuri, dar fix în interiorul conturului cercului nostru. În apa noastră mică, stropeam și înotam cu foc. Mai ales de cîte ori erau alegeri, votam, și încă responsabil, sau cel puțin așa ni se părea. Știam că votul nostru putea schimba situația, că puteam să ne apropiem tot mai mult de ieșirea din lighean. Și de fiecare dată urcam pînă aproape de marginea lui – ca-n 1996, cînd a fost ales Constantinescu; ca-n 2004, cînd a ieșit Băsescu președinte prima dată. Dar, tot de fiecare dată, deși s-au întîmplat și lucruri bune și a existat un progres, tot n-am ieșit decît cu aproape un picior din lighean. Am mers însă înainte, am continuat să protestăm, cînd a fost cazul, și să votăm. Cred că de data asta, cînd Nicușor Dan a fost în sfîrșit ales primar al Bucureștiului, am făcut un pas evident afară din lighean. Și cred că vor urma și alții.