Ion, patriotul

Căldura sufocantă a amiezii și „goarna“ uscată ne-au făcut să ne retragem pe terasa restaurantului din centrul orașului. După o scurtă așteptare, reușim să ocupăm două scaune la o masă, sub o umbrelă înflorată, alături de doi tineri care sporovăiau de ale lor. Chelneri nu se prea vedeau. Nu ştiu prin ce semne magice, prietenul Ion, un obișnuit al locului, a şi făcut comanda: două beri reci, îngulerate!

Am o noutate, îmi zice, după ce trage adînc din ţigară: chiar azi am primit o scrisoare de la fratele meu geamăn, din Italia. Apoi scoase din buzunar o vedere şifonată – insula Capri înecată în sclipirile de foc ale valurilor mării. Nu mai aveam de multă vreme vești de la el, iar acest semn m-a bucurat nespus. Faptul că era în viaţă îl bănuiam, după insistenţele cu care băieţii cu ochi albaştri mă chemau să dau declaraţii. Ştiau ei ceva, altfel nu mă chemau degeaba, mai ales că, înainte de a părăsi ţara, Nicky – îşi occidentalizase puţin prenumele – avusese „ceva“ probleme cu ei. Mereu aceleaşi întrebări: cu cine corespondează? îţi trimite bani, pachete? are de gînd să facă o vizită în ţară, acum, cînd are o nouă cetăţenie? De scris, scriu mai rar, declaraţiile le dau mai mult oral, le place vorbirea mea colorată. Se ţin de burtă de atîta rîs cînd le povestesc glume din lumea noastră, lumea croitorilor. Oameni sînt şi ei! Nu mi-a fost niciodată frică de ei, ce puteau să-mi facă? Să-mi confişte averea, vechea mea maşină de cusut Singer, să mă facă, obligatoriu, să intru în greva foamei? Nu îndrăzneau, cu ea îmi cîştig pîinea, începeam scandalul. Nu m-au scuipat, nu m-au bătut, nu m-au înjurat. Şi-apoi, le-am spus-o de la început că, deşi gemeni, nu eram în cele mai bune relaţii. Întotdeauna se credea mai deştept decît mine şi nu pierdea niciodată ocazia să mă ia peste picior, deşi, ca și mine, avea tot şapte clase. Nu ajunsese bine în Italia, că mă şi pomenesc cu un telefon după miezul nopţii: am ajuns la Roma, îmi zice. Ce cauţi tu la Roman, îl întreb, buimac de somn. Nu la Roman, ci la Roma, capitala Italiei, croitor idiot! Noroc că s-a întrerupt convorbirea, altfel cine ştie ce-mi mai auzeau urechile. Altădată, în pragul sărbătorilor de iarnă, cînd nu se mai găsea nimic prin magazine, cozi interminabile, frig în casă, îmbrăcat de parcă plecam la Polul Nord, pedalam de zor la maşina de cusut să termin o comandă urgentă, cînd ghici cine sună la telefon? Era bunul meu frate geamăn, strigînd din toţi rărunchii: „Ioane, de Crăciun, la voi, pe scara blocului, mai miroase a sarmale ca altădată?“ Nu am pus bine receptorul jos că un glas de om obişnuit să ordone mă şi invită săptămîna următoare la o mică discuţie. Dar cîte nu mi-a făcut…

Strigă la chelner să facem plata. Un bărbat – costum, cămașă albă cu mînecă scurtă, cravata lejeră la gît, bine „afumat“ – trecu pe lîngă masa noastră, apoi, după cîţiva paşi, se întoarse, adresîndu-se lui Ion: „Ce faci, mă, de ce stai aici şi nu te duci în Italia la frate-tău?“ Întrebare la care prietenul meu răspunse cu voce tare, aşa, ca să audă toţi cei prezenţi: „Nu mă duc domnule colonel, mie îmi face rău traiul bun!“ 

Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada.