Invizibili, prin oraş
Se uită prin mine şi face un gest scurt cu bărbia înainte – o invitaţie să-i spun ce vreau. „Un pachet de Lavazza roşie, vă rog.“ Vînzătoarea nu aude. E cu ambele urechi ciulite la colega ei care o boscorodeşte pe cea din tura de seară care le-a lăsat nişte calcule aiurea şi nu le iese ceva la socoteală. Întoarce capul spre femeia care vorbeşte din ce în ce mai tare şi care gesticulează nervoasă. Se întoarce apoi scurt spre mine. Îmi mai face o dată semnul cu bărbia. „O Lavazza roşie“, zic stins. Iar nu aude, căci mintea şi urechile îi sînt tot la colega nervoasă. A treia oară îmi zice foarte agasată: „Spuneţi!“ Ştiţi deja ce-i spun. „Gata. A transferat spre mine toată tensiunea, toţi nervii, sînt inoportună şi, în general, nu am ce căuta acolo“, mă gîndesc. Deloc, femeia privea în continuare prin mine.
Eu una păream destul de calmă, dar mi-era şi ruşine un pic. Mă gîndeam că toată lumea de la coadă mă va găsi vinovată de toată comoţiunea de la tejghea. Că va spune după ce plec, „Du-te, băi, dracului, cu cafeaua ta cu tot.“ În tot acest răstimp – discuţia aprinsă, semnul cu bărbia, întrebările – femeia a stat cu mîna întinsă spre mine, un gest flasc, era mîna întinsă să ia banii. Un gest inconştient, făcut înainte de vreme; n-aveam încă ce să-i dau şi n-avea încă a şti ce vreau şi de cîţi bani. Mîna aia întinsă reflex m-a pus pe gînduri. După zeci de ani de făcut meseria asta, poate că era ceva normal. Am rîs gîndindu-mă că gestul se repeta şi în afara serviciului, ştiţi, ca Chaplin în Timpuri noi – care smucea din mîini şi după ce ieşise din tură de la banda de montat şuruburi.
N-am existat şi nu voi exista vreodată pentru femeia aia. Nu m-a uitat pentru că pur şi simplu nu a avut ce să uite. Nu am existat. Aşa cum toată ziua care avea să urmeze a fost cu totul şi cu totul bizară. Am fost invizibilă. Nici şoferul de taxi nu m-a observat. (Ceea ce, în mod normal, e absolut convenabil, credeţi-mă.) Era total cufundat într-o convorbire telefonică. Conducea automat şi i se plîngea interlocutorului de meseria asta de rahat pe care e nevoit s-o facă, să suporte hachiţele „la toţi clienţii.“ Eu – parte a acestor „la toţi“ – eram în spate. Mă căra ca pe un sac de cartofi fără suflet, dragii mei. Mi-a luat banii ca din bancomat şi a plecat. El habar n-avea cum arătam, eu îi cunoşteam doar ceafa.
Am ajuns la muncă. Între mailurile primite, o bancă oarecare avea grijă personalizat de „bănuţii“ mei şi mă numea Domnule Selma Iusuf. Îmi explica, la fel de personalizat, ca de la suflet la suflet, cum e cu un anume cont de economii. Îmi scria ca unui om care are probleme serioase la cap. Grija pentru bănuţii mei şi tonul părintesc uneori, foarte amical alteori, îngrijorător de intim pe alocuri ar fi trebuit să mă convingă că exist şi că am importanţă pentru ei. Într-un alt mail, o domnişoară îmi explica zglobiu importanţa unui produs oarecare şi se cerea, cu produs cu tot, într-un buletin de ştiri. Mă tutuia ca pe soră-sa; m-am simţit chiar prost gîndindu-mă că poate ne cunoaştem, iar eu am uitat. Adresa de mail era bună, îmi greşise însă numele de mai multe ori în textul prezentării.
La întoarcere, în metrou, o gaşcă de liceeni era să mă trimită într-o lungă plonjare pe burtă, în jos, pe scările rulante. Nici pentru ăia nu existam. Oricum, pentru ei, eram parte din gaşca nesemnificativă a tuturor persoanelor de peste douăzeci de ani, hai treizeci. Care nu există. Care sînt un fel de abur prin care poţi trece liniştit, la o adică. Care n-au ce căuta în tribul celor din ale căror urechi ies firele lungi şi albe ale căştilor de iProduse.
Zilele trecute am intrat în acelaşi magazin cu vînzătoarea Chaplin, să iau eterna cafea. Gestul cu bărbia, mîna întinsă. Eu am privit-o ca pe o cunoştinţă, ea a privit prin mine. N-are nimic, am zis, n-are nimic, nu-s buricul pămîntului.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.