Întunericul (din noi?) şi luminile oraşului

În fiecare an, aștept, ca pe un miracol, aprinderea luminilor de Crăciun ale orașului. În fiecare an, discuțiile în ce le privește sînt aceleași: cît au costat, dacă și cît au furat cei care le-au pus, cum sînt ele mai urîte decît anul trecut – ba prea sărăcăcioase, ba prea luxuriante, ba prea reci, ba prea calde…

Eu le aștept ca pe un miracol, evident, nu pentru estetica lor. Puțin îmi pasă cum sînt. Le aștept pentru că marchează începutul perioadei de Crăciun. Cele 12 zile ale Crăciunului din cîntec, care se fac vreo 25 (și mai bine de atît). Fiindcă anunță o bucată de timp în care oamenii sînt altfel sau, cel puțin, par altfel. Mai comunitari și mai luminoși. Împreună și fericiți.

Ce de locuri comune, veți zice. Și da, sînt și locuri comune, dar și realități. Am senzația că, uneori, avem nevoie și de locuri comune. M-am trezit chiar eu, îndeobște o persoană cinică, că-mi ies din gură, în anumite situații, replici ca-n filme. Negîndite, nepremeditate. Avem nevoie, din cînd în cînd, să ne trăim și locurile comune.

Perioada de dinainte de Crăciun e plină și de așa ceva. Și de dulcele kitsch, în exces, pentru toate gusturile: un îngeraș, un ursuleț, un brăduț, un clopoțel, o turtă dulce… Totul e diminutivat și glazurat. Ciocolata caldă, de Crăciun, e și ea cu turtă dulce. Sau cu bomboane: ieri, cînd s-au aprins luminile, am cumpărat chiar una cu multă frișcă și bombonele (!) roz. Atît de dulce, încît mi s-a făcut rău, de-a dreptul.

Dar nu am lăsat-o din mînă, eroic, decît într-un tîrziu: făcea parte din datoria mea de cetățean al acestui oraș, de Crăciun. Datoria de a mă bucura de preaplinul dulce. În ciuda sau tocmai datorită întunericului anevoios din jur. Anevoios pentru că e presărat, așa cum orice pieton respectabil al acestui oraș știe, cu capcane mai la tot pasul: gropi, bălți, șanțuri, dale lipsă, canale neacoperite, gunoaie (e adevărat, mai puține). Oameni nu întotdeauna plăcuți (și, iar adevărat, fără cîini vagabonzi).

Datoria de  a mă încadra, ca-ntr-o coloană subînțeleasă, în mulțimea de locuitori care se adunaseră să privească luminițele și să se bucure, reglementar și încartiruit. De oameni care, asemeni mie, voiau neapărat să cumpere ceva de la primul (cred) tîrg deschis de Crăciun, cel de la Universitate, fie și numai o turtă dulce. Aceiași oameni care chiar doreau să-și ducă odraslele să stea de vorba cu Moșul, prezent și destul de veridic la același tîrg, mai-mai ca-n filmele de Crăciun de genul Miracol pe strada 34.

Așa cum, la mitingurile de după tragedia din Colectiv, oamenii au ieșit, spontan, să protesteze – să protesteze altfel decît pînă atunci, pînă la capăt, capăt care să însemne schimbare –, la fel, acum, puhoiul se încolona, avid și cuminte, ca să se bucure. Se dăduse drumul, oficial, la dulce și drăgălaș și bucurie.

În fiecare an, am făcut aproape orice pentru spiritul Crăciunului. Mi-am dorit să-l trăiesc și chiar l-am trăit. Dar nu pot spune că, pe alocuri, în momentele inevitabile de singurătate printre instantanee înflăcărate de asemenea spirit, nu am simțit, poate mai puternic ca oricînd, și întunericul din mine. Întunericul opus imaginii standard din cărțile poștale, cele cu focul care arde jucăuș în șemineu (ce cuvînt perfect de sezon!), în timp ce ciorapii dungați atîrnă vesel în fața acestuia, așteptînd cadourile.

Întunericul pe care l-am simțit, de fiecare dată, mergînd singură pe stradă înainte să iau cadourile, sau după ce le-am cumpărat. Întunericul rece și translucid al singurătății în mulțime, al invizibilității tale pentru o omenire nepăsătoare. În ciuda faptului că, în sinea mea, știam că nu e doar așa, că lucrurile sînt relative. În anumite momente puteam simți doar asta. O atitudine prelungită de fetiță cu chibrituri în fața vitrinelor pe lîngă care treceam, nu pentru că n-aș fi avut acces financiar la ele, ci pentru că nu puteam trece afectiv și simbolic dincolo de barierele de sticlă.

Am plecat uneori, noaptea, singură de acasă și am experimentat mai dihai, pe propria piele, întunericul ăsta, de Gotham City amestecat cu lumea din Corbul. Țin minte că, în clipele de enervare și adrenalină, în care am „fugit“ de acasă, de cînd eram la liceu, pe vremea lui Ceaușescu, pînă cînd mă certam cu iubitul, în vremurile aparent mature, și mă îndreptam, teoretic, către Gara de Nord, nu-mi mai era frică de același întuneric. Mă aruncam în el ca-ntr-o căldare cu apă devenită ocean și nu-mi doream decît să‑naintez. Apa alias întunericul mă proteja de chipuri și gesturi dubioase din jur. Doar cînd criza trecea și mă trezeam, mai distingeam derizoriul din jur.

Astfel de experiențe (slavă Domnului, nu prea dese) m-au obișnuit și cu întunericul. Nu-mi mai e frică de el, cum nu mi-e teamă nici de cohortele fericite, chiar cînd se-mbulzesc isteric, de Crăciun, la coadă la supermarket, alergînd după mici fericiri materiale. Le privesc cu duioșie și cred că o să le vină, cîndva, timpul, la fel cum o să-mi vină și mie, să serbeze și să serbăm și un alt fel de Crăciun, mai pașnic, mai sobru și mai puțin consumist.