Întunecatele filme bune

6 noiembrie 2013   Societate

De vreo trei ani încoace, cred că cele mai interesante şi mai nonconformiste filme pe care le văd în Bucureşti (la Cluj e TIFF-ul...) sînt cele din cadrul „Les Films des Cannes à Bucarest“. În 2010, filmul My Joy (Schastye Moe), regizat de Sergei Loznitsa, mi-a schimbat percepţia despre cît de captivant şi profund poate fi un film a cărui poveste e îngrozitoare şi lipsită de speranţă.

Anul acesta am văzut două filme (filmul lui Loznitsa rămîne cel mai interesant) într-o oarecare măsură din aceeaşi categorie: Heli (Mexic, 2013), în regia lui Amat Escalante, care, de altfel, a cîştigat şi premiul pentru regie la Cannes; şi A Touch of Sin (China, 2013), în regia lui Jia Zhangke, cîştigător al Premiului pentru scenariu. Altfel, evident diferite, cele două filme au în comun lumile înfiorătoare, subumane şi extrem de violente în care se petrec poveştile lor şi în care se străduiesc să vieţuiască eroii şi eroinele lor.

Filmul lui Loznitsa, de acum trei ani, avea drept temă centrală relaţia individului cu autoritatea, într-un mediu rural înapoiat şi sărac. Relaţia cu autoritatea este una dintre temele principale şi în Heli şi în A Touch of Sin.

În My Joy, autoritatea era, pur şi simplu, criminală: cei care trebuiau să „aibă grijă“ de tine erau, de fapt, cei responsabili, de-a dreptul, de moartea ta. Moartea e o altă temă recurentă a celor trei filme.

Moartea devine o componentă a vieţii, mai palpabilă decît viaţa însăşi. Aşa cum în extraordinarul Living (Zhit, 2012, Vasili Sigarev), viii din cele trei poveşti împletite se intersectau cu morţii în viaţa de toate zilele, într-o comuniune îngrozitoare şi înălţătoare. Living nu face, însă, parte din „Les films de Cannes à Bucarest“ (a putut fi vizionat în secţiunea „This is the end“, de la TIFF 2013).

În Heli, cît şi în A Touch of Sin, morţii nu se mai întorc. Sînt numeroşi şi, din nefericire, rămîn la locurile lor. Filmele nu ne oferă soluţii mitologice, ci crud-concrete.

Cruzimea lor nu e, însă, ca cea total lipsită de logică din unele filme, chiar hollywoodiene, în care violenţa excesivă devine doar un mijloc de expresie. Chiar şi atît de discutatelor şi disputatelor scene de tortură din Heli (Heli şi Alberto sînt torturaţi de membrii unui cartel local de droguri) li se poate găsi un sens – e drept că durează prea mult şi sînt insuportabil de amănunţite.

Dar scopul lor e, probabil, tocmai expunerea dezumanizării ostentative, indecente, a lumii în care trăieşte Heli. O lume în care autoritatea şi criminalitatea se contopesc şi se confundă, altfel decît în My Joy. Acolo erau văzute ca un sistem totalitar absurd, corupt şi ucigaş, din care nu se putea scăpa. Heli, însă, găseşte soluţia de scăpare (la cîtă scăpare poţi avea acces cînd trăieşti în... infern): morala.

Heli (Armando Espitia) se păstrează integru în succesiunea monstruoasă a întîmplărilor care îl lovesc deodată, ca într-o tragedie greacă. Autoritatea, în cazul lui, nu e una totalitară, ci doar coruptă. Corupţiei îi poţi rezista prin neacceptarea ei cu orice preţ.

În A Touch of Sin, eroii şi eroina sînt criminali. Omoară, cu toţii, din diverse motive, într-un soi de gradaţie descendentă: Zhao San (Wang Baoqiang) omoară ca să tîlhărească; Dahai (Jiang Wu) – ca să facă dreptate; Xiao Yu (Zhao Tao) ucide în legitimă apărare; Xiao Hui (Luo Lanshan) se sinucide din dezamăgire. Lumea în care trăiesc e altfel dezumanizată: mecanicistă, standardizată şi, în acelaşi timp, coruptă. Criteriile oamenilor care trăiesc în ea sînt greşite sau inexistente, din perspectivă morală. Nu există solidaritate reală între locuitorii ei.

Singura soluţie posibilă, de supravieţuire, pare să fie violenţa – distrugerea sau autodistrugerea. Doar eroina, Xiao Yu, parcă mai are o oarecare şansă de reabilitare. Filmul mi s-a părut mai convingător decît Heli.

Nici unul din filmele de mai sus nu e uşor de... dus, din punct de vedere emoţional. În comparaţie cu acestea, multe dintre filmele româneşti, pe care le consideram apăsătoare, sînt chiar ghiduşe: ele mai curînd cultivă derizoriul, băşcălia, ironia, şi nu violenţa şi întunecimile... directe.

Mai multe