Intruși în cartier
Punga de cartofi a aterizat cu zgomot pe cîntarul din faţa mea. Eram într-unul din acele supermarketuri unde-ţi cîntăreşti singur legumele şi fructele şi îţi lipeşti eticheta cu preţul. Un fel de IKEA alimentar. Prima fiind într-un rînd de vreo trei persoane, mă pregăteam să văd cît trag ardeii pe care voiam să-i tîrguiesc. M-am întors să văd de unde picaseră cartofii străini. Îi zvîrlise un bătrîn aflat la o oareşce distanţă. Trebuie că-i rotise deasupra capului cu braţul slăbănog pe care flutura mîneca paltonului. I-am apreciat precizia şi vigoarea. Mi-a îndesat un cot ascuţit în coaste, şi-a cîntărit cartofii şi a plecat bombănind, tot el. Avea o gură ca un buzunar cusut – cusăturile ridurilor verticale pe buza de sus tremurau mărunt ca vibraţia fină a unor fire de telegraf bătute de vînt – şi nişte ochi ca două fante izvorîtoare de acreală.
S-a întîmplat în cîteva rînduri să fac cumpărăturile prin supermarketurile din centru. Am remarcat imediat armata de persoane în vîrstă care mişună pe acolo. M-am simţit realmente ca intrată într-o buclă de timp, una în care toţi pămîntenii erau deja bătrîni, ultima generaţie supravieţuitoare după cine ştie ce cataclism natural hollywoodian. M-am uitat la propriile mîini pe care le aşteptam din clipă în clipă să se transforme în nişte rădăcini noduroase cu unghii întoarse şi îngălbenite.
Domnii şi doamnele în vîrstă roiau peste tot; intrau şi ieşeau din magazin, erau la coadă, la mezeluri, la legume, la cosmetice, la măturile cu coadă lungă şi făraş. În mulţi am remarcat agresivitatea seniorului aruncător de cartofi. Uneori evidentă, alteori strunită. Le-am citit în ochi o oarecare neîncredere, o oarecare teamă învechită, dar prezentă, ba chiar o oarecare nerăbdare în a-şi alege ceea ce părea a fi un pui mai galben, o legumă mai vioaie. În plus, oamenii ăştia au un ochi ager şi nas de copoi; vor detecta, oricînd, orice fel de intrus în magazinele lor (alea mai mici de cartier, că supermarketurile sînt deja pline de diverşi venetici ca mine), pe scara blocului şi în proximitatea a tot ce le e familiar.
Am remarcat, în acelaşi timp – la unii – paltoanele bune, însă ponosite, tenul stins, palid, ofilit, nebătut de soare, ici-colo o tocă de blană smotocită de molii, asortată unui străvechi guler de la capetele căruia priveau mirat, cu ochi plastifiaţi, un soi de nevăstuici răvăşite. Am văzut degete atinse de artrită pe care luceau stins mici diamante brumate de trecerea anilor, învîrtind la infinit, în cumpăna unei decizii, o legătură de mărar.
Unii dintre bătrînii ăştia de centru erau altfel decît cei pe care îi cunoşteam de la periferie. Mult mai lipsiţi de substanţă vie, de poveşti în gura mare despre nepoţi, de aplecarea spre o anume colocvialitate înnăscută sub influenţa căreia se pot povesti unui străin toate simptomele unei hipertensiuni. Cum un pic altfel e şi mecanica socială în cartierele mărginaşe. O lume mai viguroasă, mai guralivă, de o agresivitate frustă, în comparaţie cu oţăreala şoptită dar la fel de contondentă din Amzei. Încerc să mă feresc de păcatul generalizării; cunosc o mulţime de persoane în vîrstă neacrite şi neagresive. Oameni vii, decenţi, culţi, causeuri desăvîrşiţi. E posibil ca dezrădăcinarea intempestivă dintr-un anume loc şi schimbarea rapidă a vecinătăţurilor să mă fi făcut a simţi o nostalgie proletară după vecinul Petrică cel alcoolic şi voios căruia puţin îi păsa ce fac eu la mine acasă, dar mă saluta cu un zîmbet larg şi ştirb, ori de cîte ori mă vedea. Sînt orăşeanul care se îndrăgosteşte de cartierele în care stă. Acum sînt pe cale de a lega o tăcută amiciţie cu bătrînul care cerşeşte în faţa băncii şi cu femeia din faţa magazinului, care ţine în braţe un copil cît o pîine.
Probabil că sînt ca mulţi dintre dumneavoastră, locuitori ai oraşului, numai că mie mi-e tare teamă de o bătrîneţe acră. Deunăzi m-am surprins aruncînd priviri ucigătoare unor liceeni care rîdeau cu poftă în metrou.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.