Între prieteni

Săptămîna trecută am fost la o petrecere, ceea ce mi se întîmplă arareori, o dată sau de două ori pe an. De ceva timp încoace, doar cuvîntul „petrecere” a început să-mi dea angoase, deoarece te poate arunca în neprevăzut și scoate din rutina ta sigură și confortabilă. Poate însemna o noapte pierdută, alcool și tutun în exces, iar a doua zi zaci, ești inapt, uneori chiar și a treia zi te resimți. Dar m-am dus, nu m-am putut abține, amfitrionul era dintre cei mai buni, în urmă cu zece ani, cînd eram și noi mai tineri organiza cele mai tari petreceri, Revelioane, chiar și petreceri „de resturi”, adică te chema și a doua zi ca să mănînci și să bei ce n-ai putut mînca și bea toată noaptea. Și să te dregi, desigur. Apoi s-a însurat, a făcut copii și cam gata cu organizarea petrecerilor. Așadar m-am îmbrăcat într-o rochiță, ceea ce nu mai făcusem de luni bune – în fond, era o petrecere! –, m-am machiat, m-am uitat în oglindă și am fost oarecum mulțumită, hm, parcă nu-mi arăt chiar vîrsta, poate că încă aș fi valabilă pentru petrecerile astea. Am luat un Bolt și am ajuns. 

Petrecerea s-a desfășurat în cea mai mare parte a ei într-o bucătărie, generoasă, e adevărat, dar așa se întîmplă cu oamenii de peste 40 de ani, se adună într-un spațiu intim în care să se poate vorbi și eventual fuma, oamenii de peste 40 nu mai au nevoie de săli uriașe în care să danseze, flirteze, nu mai vor să fie ca la nuntă, nu mai au energie să se mute vioi de la o masă la alta. „Petrecere” în sine devine un termen confuz, de fapt e mai mult nevoia de a se aduna și a petrece, e adevărat, un timp împreună. Mi-am propus să plec pînă la ora 12, neabțiguită, am plecat la două, ușor abțiguită, că așa e la petrecere, știi cînd vii, dar nu știi cînd pleci. Așa cum spuneam, aproape toți, cu o singură excepție, cred, o mică infuzie de tinerețe, eram oameni trecuți de 40 de ani. Pe cîțiva dintre ei îi cunoșteam de peste 15-20 de ani, nu-mi erau neapărat prieteni apropiați, dar erau oameni care mi-au fost mereu cumva aproape. Dar erau și necunoscuți – la vîrsta mea, asta e marea încercare, să cunoști străini și să te poți împăca cu ei în cele patru-cinci ore pe care le petreceți împreună. Sau cel puțin să nu-i detești, să nu-ți dai seama că au concepții despre viață diametral opuse față de tine, că sînt prea progresiști sau, dimpotrivă, prea conservatori, că sorb din vin sau se scobesc între dinți într-un anume fel care îți displace profund. Acum îmi dau seama că e foarte greu să-ți mai placă oameni noi după 40 de ani, deși, pe de altă parte, ai da orice să-i cunoști pentru că cercul tău e foarte strîmt și previzibil. „Străinii” se știau desigur cu gazda, o întrebare firească a fost, la un moment dat: de unde vă știți? Unul dintre ei îi era prieten din clasa a treia, pe al doilea îl cunoscuse la un curs de karate, un al treilea mi se părea extrem de cunoscut de undeva, dar nu știam de unde să-l iau. Așadar, sînt foarte încurcate căile prin care se adună oamenii. Și mai încurcate sînt cele prin care rămîn prieteni sau măcar „în legătură”. S-au vorbit multe – despre universități, dar și despre pisici, despre filosofie și călătorii, dar și bîrfe inofensive sau glumițe cu tentă sexuală, la fel de inofensive, care pot înviora, la un moment dat, atmosfera. Nici unul dintre noi nu a fost nici prea conservator, nici prea progresist, ne-am potrivit perfect, n-a fost nici un sîmbure de conflict, ceea ce mie mi-a dat un sentiment de ușurare, am ajuns să urăsc atît de tare conflictul și discuțiile în contradictoriu, încît prefer să nu mă mai întîlnesc cu nimeni, să mă închid într-o carapace la mine acasă, ceea ce fac de obicei. Oricum, toată lumea e plină de conflicte de tot soiul, important e să ai o seară agreabilă. 

Amfitrionul s-a depășit pe sine însuși, ca de obicei. Am ciugulit brînzeturi puturoase și tot felul de cărnuri fripte, ne dădea să ronțăim gulii, ne prepara ginuri fantastice și deschidea sticle de vin ca printr-o magie. Știți, la 40 plus, contează mult și mîncarea. Îmi amintesc petreceri de acum douăzeci de ani în care turnam în noi băutură ca înecații, orice sămînță, orice fistic erau excluse sau nu interesau pe nimeni, iar a doua zi ne era rău ca naiba. Acum plimbam între noi platourile, sticlele cu vin, toate calupurile alea de brînză în care înfigeai cu încredere un cuțit și la un moment dat am avut senzația că am ajuns într-o casă de hobbit. Știți, mie îmi place mult Tolkien și m-am simțit exact ca în seara aia în care au aterizat neinvitați piticii și i-au devastat bucătăria lui Bilbo Baggins, plănuind o călătorie. E momentul meu preferat din film, dar mai ales din carte, simt nevoia să-l recitesc cel puțin o dată pe an, pentru mine e definiția bunei dispoziții, într-un fel a bunei-cuviințe și, de ce nu, a prieteniei, înainte de o mare aventură. Dar pe noi nu ne aștepta nici o aventură, nu plecam împreună în acea simpatică gașcă ad-hoc să recuperăm comoara de la dragon, să trecem prin întîmplări care să ne unească sau să ne dezbine, cel mult luam cîte un Bolt sau un Uber care să ne ducă acasă, să ne trezim fiecare singur și oarecum mahmur între niște pereți ai noștri pe care îi cunoaștem atît de bine, să mergem pînă la primul Mega ca să ne luăm niște portocale sau un suc de fructe și să ne dăm seama că, din cauza marii petrecerii a lui Bilbo, avem o zi compromisă. Noroc că e duminică, iar luni va trebui să o luăm de la capăt cu rutina aceea sigură și confortabilă, petrecerea e deja undeva departe. În povestea lui Tolkien, piticii în căutare de aventură, după ce îi mănîncă lui Bilbo toată brînza, jamboanele și fructele, dar mai ales după ce îi beau toate rezervele de bere, devin melancolici, își aprind pipele și încep să cînte. Asta am făcut și noi sau cel puțin eu, un pic după ora douășpe, ora la care îmi promisesem că mă voi întoarce acasă neabțiguită. Am cîntat „De-ar fi să vii” a Mihaelei Runceanu, un șlagăr tîmpit pe care îl cînt uneori seara, în bucătărie, atunci cînd mă simt tristă. Ceilalți au și dansat pe cîteva melodii, mă rog, fiecare cu talentul lui, ce-i aia petrecere fără dans?

A doua zi, între cei patru pereți ai mei pe care îi știu de șapte ani atît de bine că le pot număra crăpăturile din tencuială, m-am trezit cu o stare specială și mi-am dat seama că eram cumva fericită. M-am tot întrebat: ce a fost atît de interesant la această petrecere de mi-a dat starea asta? Mîncarea, vinul? Petrecerea în sine? Nu. Poate faptul că am reușit să ne adunăm, că încă sîntem cît se poate de vii și oarecum în formă, dincolo de micile beteșuguri ale fiecăruia care nu au ieșit însă la iveală, dureri de șale, de stomac, palpitații? Poate faptul că nu am discutat despre job-uri, bani, război, cutremur, ce va urma, toate nenorocirile din lumea asta, că am fost în aceeași bulă, nu în cea de pe Facebook sau din alte rețele de socializare? Că am încercat să comunicăm într-un spațiu real, o bucătărie, să ne deschidem cumva unii față de ceilalți, ceea ce peste 50 de ani s-ar putea să pară o utopie? 

Avem din ce în ce mai puțini prieteni, mai ales cînd viața socială nu mai e atît de activă ca la 20 de ani. La 40 și un pic, eu sincer nu mai pot să pun mîna pe cineva și să zic cu încredere: ăsta mi-e prieten! În schimb, avem anturaj, cunoștințe, amici ocazionali, colegi de breaslă și, în cel mai bun caz, oameni despre care putem spune „îl știu, îmi place, îl respect”. Mi-aș petrece cîteva ore cu el, din cînd în cînd. Și cred că, pînă la urmă, asta e un soi de as good as it gets, cam tot ce poți obține, dovadă supremă de prietenie. Și mai avem ceva noi, cei din generația mea – nu ne-a părăsit încă dorința asta pe care cei mai tineri o consideră deja ciudată și penibilă, de a ne întîlni și în viața reală. Chiar dacă nu avem prea multe în comun, ne putem transmite unii altora indirect un soi de afecțiune și de căldură. Cînd am plecat de la petrecere, afară erau minus opt grade și fulguia ușor, dar m-am simțit ca o pătrățică de ciocolată care se topește la soare, deși de cînd cu dieta am terminat-o cu dulciurile, nici măcar n-am gustat din ecleruri. Aproape că uitasem că sînt un om cald și solar. Și rătăcind în drum spre casă prin Bucureștiul înghețat, mi-am amintit din nou povestea lui Bilbo și a piticilor și am simțit ceea ce orice erou de poveste simte în schemele narative ale americanilor, a call of adventure, adică chemarea aventurii.