Între generații
Domnul Stanciu are vreo 70 de ani. O prietenă m-a rugat să fac un comision și să-i predau acestui domn niște pulbere de șelac negru, la mare preț printre restauratorii de piane. Mi-a lăsat pachețelul, iar eu m-am întîlnit cu domnul Stanciu jos, în stradă, să i-l dau. Omul e mititel și vorbește cu una dintre cele mai blînde voci pe care le-am auzit. Stă pe undeva prin Militari și se ocupă cu diverse restaurări de mobilă veche de cînd se știe. Acum l-au mai lăsat puterile și nu mai are precizia din tinerețe, dar rămîne printre ultimii care mai fac așa ceva. Povestește că a lucrat pe aici, prin cartier, vreo douăzeci de ani la un oarecare profesor, dar n-am avut timp să-l descos și să-i aflu povestea întreagă. Data viitoare, mi-am promis.
Ziceam că mai sînt puțini ca el, atelierele unde se mai pot restaura mobila veche, ramele plesnite de tablouri sau vechile tapiserii cu ținte de bronz sînt din ce în ce mai puține. N-o să intru acum în corul căinărilor că se duc meșteșugurile vechi, dar se duc. A rămas o lume mică și doar cunoscătorii mai știu cine poate restaura cumsecade madonele de ghips cărora le-a cazut nasul, cine are piele bună de toval de pus pe scaunele florentine, unde se găsesc bumbi din bronz și cine îi mai aduce din Franța. Totul pare deja un moft în casele noastre măturate de valul alb de la IKEA, multe dintre piesele astea vechi care au reușit să scape rechinilor oportuniști din toate erele lîncezesc încă în case de bătrîni sau sînt luate cu toptanul de diverși anticari dubioși. Istoria noastră, care arată ca o electrocardiogramă în timpul unui infarct, a lăsat epoci întrerupte brutal, perioade asupra cărora n-am reușit încă să ne punem de acord și scurtcircuite masive în poveștile personale.
Recunosc că am fost tentată de nenumărate ori să învăț o asemenea meserie care mi se pare că, atunci cînd e făcută total, combină teribil istoria personală cu istoria mare, plus mulțumirea de a scoate ceva din mîinile tale. Ba chiar m-am încumetat să restaurez, chipurile, o măsuță din casă. Am zis că o șlefuiesc și o dau cu un soi de lac. Dincolo de cunoștințe, ai nevoie de răbdare. A ieșit un maclavais de neprivit, dar a rămas aspirația. O aspirație romantică, desigur, imaginea mea dînd cu pensulița pe o ramă barocă de tablou era la fel de ispititoare ca mica fermă de găini pe care o visez. O mică fermă de găini perfecte, fără găinaț foarte mult, alergînd pe copanele lor vesele într-o iarbă sterilă, fără gîngănii. La toată imaginea fermecătoare a restaurărilor au contribuit și o seamă de lecturi și filme pe care le-am văzut cu tineri englezi, francezi, nemți sau olandezi specializați în meșteșugurile astea vechi, peste măsură de cool cu antebrațele lor tatuate.
N-am de gînd nici să ridic vreo odă unui interbelic românesc, dar mă declar o iubitoare a caselor cu scrinuri. O veni și dintr-un complex al nomadului, habar nu am. Stră-străbunicii mei au ajuns pe aici doar cu hainele în spinare. Ce a urmat, un amestec de dezintegrări istorice și greșeli personale, a lăsat ramura asta a familiei fără multe urme materiale. O parte a familiei care se așezase în Constanța a avut prin anii ʼ20, povestea bunică-mea, un atelier de trăsurici și hamuri pentru cai. Casa lor, așezată pe faleza veche, a căzut odată cu malul. În ʼ40, au vîndut tot ce mai aveau ca să se îmbarce pe ultimul vapor care pleca cu turci și tătari dobrogeni la Istanbul. Cursa a fost anulată, iar oamenii au rămas cu boccelele și copiii mici în brațe. Și au luat-o de la început.
De aici, probabil, apetența mea pentru ancore masive, pentru mobile grele cu picioare de leu, pentru o oarecare stabilitate tradusă în ideea unei gospodării ieșite din timp și pentru oameni ca domnul Stanciu. Am urît mobila din anii ʼ80 pe care o aveam cam cu toții prin case, recamierurile în lada cărora se îndesau plăpumi, vitrinele lucioase cu bibelouri, precaritatea din blocuri. Am urît venitul de nicăieri și dusul niciunde. Stau între două lumi și nu știu pe unde s-o apuc.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.