Între Angkor Wat și umbra lui Pol Pot
Aeroportul din Siam Reap, oraşul de lîngă complexul Angkor, arată ca o pensiune. O clădire mică, cîteva ronduri de flori, nimic din ceea ce înţelegem prin aeroporturi nu există acolo. Înăuntru însă, ne-a întîmpinat o masă lungă, cu oficiali cambodgieni sobri, îmbrăcaţi oficial, un fel de Comitet Central asiatic. Ei dau vizele şi verifică paşapoartele. Nu zîmbesc.
Dincolo de poarta aeroportului, începe frumoasa nebunie a Cambodgiei. Tuk-tuk-ari cu care trebuia să negociezi drumul pînă în oraş, oameni care încercau să-ţi vîndă ceva, orice, şi mult, mult haos într-un trafic fără sens. La propriu. Prima dată cînd am intrat cu tuk-tuk-ul pe contrasens am zis că e o întîmplare, a cincea oară era deja ceva obişnuit şi cumva amuzant, într-un sens sinucigaş.
Aşa l-am cunoscut pe John. Bineînţeles, nu îl chema aşa, dar după ce ne-a spus numele lui real, am zis că, într-adevăr, nu are sens să ne (le) torturăm limba. În lungile plimbări cu tuk-tuk-ul, John ne-a pus în temă cu politica locului. Guvernul e corupt, oamenii sînt săraci şi disperaţi, toţi banii intră în buzunarele încăpătoare ale prim-ministrului, toţi visează să plece în Vietnam să lucreze sau, dacă dă cumva norocul peste ei, în Thailanda sau Singapore. Ajutor de la stat nu au, ba din contră, îi rupe cu taxele. Îl întreb de învăţămînt şi sănătate. John zîmbeşte – chiar îmi imaginez că oamenii normali au acces la ele? Sînt cu plată şi greu accesibile, mai ales dacă vorbim de spitale. Şcoli mai sînt şi la sate, în schimb, dacă te îmbolnăveşti, trebuie să mergi în oraş, unde costă. Despre asta vorbeam în Kampung Phluk, un sat de pescari cu casele pe pironi, la 20-30 de kilometri de Siam Reap. Majoritatea oamenilor de acolo nu fuseseră niciodată în oraş. Sărăcia era lucie, casă însemna de fapt un fel de colibă suspendată, fără pereţi. În rîu se spălau, din rîu beau apă, din rîu mîncau peşte.
Populaţia Cambodgiei este preponderent sub 30 de ani. Pe părinţii şi bunicii lor a avut grijă să-i omoare Pol Pot, cu planurile lui măreţe pentru Kampuchea Democratică. Într-o singură noapte, oraşele au fost golite, şcolile şi orice fel de instituţii – închise şi oamenii, absolut toţi – îmbrăcaţi în haine negre şi cu eşarfe roşii la gît –, trimişi pe cîmpurile de orez. Un sfert din populaţia Cambodgiei a murit atunci, fie de boală, fie ucisă de soldaţii profesorului de franceză ce a renunţat la numele de Saloth Sar şi la identitatea lui, pentru a deveni Pol Pot, un om din popor… Cambodgia îşi judecă abia acum călăii. Dacă Pol Pot a murit înainte de a fi trimis în judecată, apropiaţii lui răspund acum pentru crimele comise. Dintre cei patru capi, doar unul regretă ce s-a întîmplat.
În Muzeul Genocidului din Phnom Penh, e un afiş prin care îţi este interzis să zîmbeşti. Nu văd cum ai putea, istoriile din jurul fostei închisori S-21, devenită acum muzeu, depăşesc şi cel mai negru scenariu. Cel mai tulburător lucru întîlnit acolo nu au fost nici celulele păstrate la fel ca atunci, nici camerele de tortură, ci o colecţie impresionantă de fotografii cu deţinuţii, cu foarte puţin timp înainte de a fi executaţi. E ceva incredibil în privirile lor, de la copii ce înţeleg intuitiv ce se întîmplă, pînă la adulţi care privesc direct moartea în faţă. E atîta demnitate acolo, atîta seninătate în faţa morţii, atîta sfidare faţă de agresori, încît transcend tragismul momentului. Nici unuia dintre ei nu pare să îi fie frică. În privirile lor înţelegi mai bine esenţa buddhismului decît în orice templu.
La aşa-numitele Cîmpuri ale Morţii, e o stupă unde sînt aşezate oasele scoase din gropile comune de acolo. Execuţiile nu erau întotdeauna făcute cu pistolul. Cîteodată le era capul strivit de un copac sau erau spînzuraţi. Aproape de Killing Fields e un cîmp unde poţi trage cu arma. Şoferul nostru a fost uimit că l-am refuzat. Mulţi turişti sînt inspiraţi ca, după vizita la Cîmpurile Morţii, să se joace puţin cu grenadele sau cu lansatorul de rachete (da, au!).
Acum, Cambodgia începe să îşi revină timid şi haotic după ororile trecutului. Oamenii luptă astăzi pentru o altfel de supravieţuire, într-o lume ce descoperă „binefacerile“ consumului. Străinii sînt priviţi ca o sursă inepuizabilă de bani, preţurile cerute sînt mai mari ca în alte ţări din zonă, Cambodgia îşi descoperă hulpavă potenţialul turistic. Peste tot se cerşeşte sau se vînd orice fel de lucruri. Permanent eşti agăţat pe stradă de copii frumoşi cu „one dollar, lady, one dollar“ sau cu cîte un suvenir vîndut la supra-supra preţ. Învaţă prost că e uşor să iei bani de la turişti.
Persoane ca John al nostru înţeleg că teoretic asta nu face bine ţării pe termen lung, că e greşită mentalitatea de a-ţi baza existenţa pe un cîştig facil de la străinii slabi de inimă. E de acord cu mine cînd îi spun că se cer mult, mult prea mulţi bani pentru orice. Recunoaşte că preţurile sînt de fapt de zece ori mai mici. Înţelege şi că mai bine ar învăţa să facă ceva pentru a-şi îmbunătăţi viaţa în timp. Dar ei trebuie să mănînce acum, şi nimeni nu le dă o alternativă practică. Totuşi, oamenii sînt calzi, senini şi simpli, genul care, după ce îi refuzi că ţi-au cerut 5 dolari pe o pereche de şosete, te cheamă la ei acasă la masă. Sînt contraste uimitoare aici şi lucruri care încap greu într-o minte „civilizată“.
Angkor Wat-ul îţi taie respiraţia. O pădure imensă (400 de kilometri pătraţi), plină de temple sculptate minuţios în piatră, cu copaci ale căror rădăcini se ridică la 2-3 metri înălţime, complexul Angkor este frumuseţe în stare pură. Deşi, din secolul al XIV-lea pînă pe la 1900, puţină lume ştia de el. Figuri misterioase, înalte de cîţiva metri, îţi zîmbesc din piatră. Au aceeaşi seninătate tulburătoare şi deconcentrantă pentru un turist modern şi teluric.
Te uiţi apoi cît de ciudată e istoria. O ţară cu un popor ce a construit Angkor-ul, devenită apoi colonie franceză, trăieşte una dintre cele mai cumplite tragedii ale istoriei moderne în epoca Pol Pot, pentru ca apoi să lupte năucă pentru identitate, pierdută între nevoile curente, dorinţa de modernizare şi o spiritualitate intrinsecă.
Cristina Foarfă este redactor la portalul metropotam.ro.