Într-o gură de Obor

Prima oară m-am dus ţintit la carne. Se înfrigurase, ploua cu lacrimi mari. Mă luase frigul. Am mers la Carne. Locul era pustiu. Legam ceva, bineînţeles, dar nu-mi pica fisa. Hai la Peşte. Cum să-l fac? În folie, prăjit? De data aceasta, gîndul însuşi m-a făcut străin. Am lăsat peştele la locul lui. Pe stînga, zid de brînză. Nu mă ating. În dreapta, stivă de vinete. Prea mult! Ies din hală. Înainte de murături, văd conopidă. Cît? Trei lei kilogramul. Şi mă ademenesc roşiile. Şi-mi fac cu ochiul ardeii iuţi. Uite ce căpăţînă are usturoiul! Şi iau fasole fideluţă. Găsesc destul de ieftină cumpărătura mea. 30 de lei, ah, să nu uit de porumb. Şi o mare constatare: s-a făcut porumbul. Are dinţi de lapte, tocmai bun de dat la fiert şi la sare. Nu-i aşa că nu ştiaţi? Oborul este plin de piersică. Iată un alt adevăr: s-a făcut piersica. Da, nu-i aşa că e incredibil? Nimic nu e permanent, totul e trecător şi este aşa pentru a te bucura. Piersica, porumbul. S-a dus căpşuna… este în viaţă cireaşa. E gata să se aprindă vişina. Şi atunci, mi-a venit şi ideea. Să fac o lasagna. Roşii, ardei iute, verdeaţă, un pic de vînătă. Mă întorc la carne. Fac turul, dar iau de la aceeaşi măcelărie. Tocata de viţel. Şi-afară stă să plouă, după ce plouase. Regresivă vreme, frig în luna lui iunie. Dar frig precum ardeiul iute, protector. E frig, e iute, dar cu duhul blîndeţii. Vînzătorul de porumb îmi făcuse o reducere. „Dom’le, vreau să scap, dar mai bine reduc la matale, că te văd tăcut, decît la vreunul care a trecut şi a făcut gură mare.“ Măcelarul, la fel, îmi spusese o vorbă de taină: „Tu nu iei de la noi regulat? Acum e duminică, plecăm şi noi mai devreme. Ai întîrziat“. Întîrziasem, zicea măcelarul, sînt tăcut, spunea ăla cu porumbul. Ploua din nou, spunea cerul. Încă mi-era sezonul, cred eu.