Întoarcerea acasă
Cînd am plecat din București nici nu înfrunziseră pomii, era acel început de primăvară umed, dezolant, ca o convalescență care nu se mai sfîrșește. M-am întors în iulie – luna vacanțelor sau a week-end-urilor prelungite departe de casă, am regăsit același oraș pustiu din fiecare vară, amorțit de căldură, în descompunere, din care nu-ți dorești decît să pleci, să fii în altă parte. Gunoaiele abandonate pe la porțile din mahalaua mea de la Obor puțeau parcă mai tare ca niciodată, mi s-au părut și mai puțini copaci pe străzi ca în alți ani care să dea o umbră cumsecade, mi-a tăiat drumul un șobolan amețit de la vreo otravă, mai mult se tîra decît mergea, mi s-a făcut greață. Mi-am amintit de Clujul pe care îl lăsasem în urmă (da, știu că a lăuda Clujul deja e un clișeu, dar asta e realitatea), de spațiile verzi și răcoroase, de cochetăria cartierelor mărginașe, apoi de Gherla, unde am locuit trei luni și jumătate și care acum mi se pare un mic paradis pe lîngă București. Trei luni mi s-au părut trei ani, niciodată pînă acum nu am stat mai mult de două săptămîni departe de locul în care m-am născut, de toate reperele care, ca niște jaloane, îți trasează zilele, anii. N-am mai experimentat pînă acum ce înseamnă să-ți muți o jumătate de casă altundeva, să pleci cu mașina burdușită de pilote, perne, tigăi, haine de iarnă și haine de vară, să te adaptezi și readaptezi. Iar în aceste trei luni nu mi-a fost absolut deloc dor de București. Ba dimpotrivă, în momentul în care m-am întors, am revenit la stările de anxietate de dinainte, pe care începusem să le uit, și nu mi-am dorit altceva decît să plec din nou. Mi-am imaginat că oi fi eu anormală, totuși trăiesc de 40 de ani în București, e imposibil să nu am nostalgii, duioșii, legături afective, dar mi-am dat seama că nu simt nimic, nu mă leagă nimic de oraș. În cele trei luni, am mai venit de două-trei ori „în vizită“ pentru cîteva zile, am coborît din avion ca un turist și am privit orașul ca un turist. Atunci chiar mi-a plăcut pe alocuri, mi s a părut viu, exuberant, un loc în care se întîmplă lucruri. Seara de după o lansare de carte în care am băut o bere la berăria Gambrinus de pe bulevard, am stat la o măsuță și am privit strada, oamenii, am văzut hipsteri și șeici din Orientul Mijlociu, însoțiți de garda de corp, cucoane în rochii de dantelă și curve de lux, am ascultat vuietul plăcut al unui mare oraș care se confunda, în mintea mea, cu cel de pe Gran Via din Madrid, mi s a părut una memorabilă, m-am simțit ca țăranul care vine pentru prima dată în Capitală. Apoi, m-am gîndit că nu orașul era, de fapt, de vină pentru starea de bine, ci lansarea de carte, oamenii cu care mă reîntîlnisem, conversațiile reconfortante, precum cea cu Radu despre Portugalia sau cea cu Jan despre Germania și de ce nu sînt românii ca nemții. Mă simțeam bine și pentru faptul că eram doar în trecere prin București, un vizitator oarecare. Însă întoarcerea „definitivă“, cea din iulie, fără perspectiva unui alt loc mai bun, m-a dat total peste cap.
Am prieteni care s-au născut în alte orașe mai mici din Ardeal, Moldova sau Oltenia, orașe în care au copilărit și față de care au nostalgii, însă nu mai simt nici un soi de apartenență. Au venit la un moment dat în București, și-au găsit un rost aici și iubesc sincer Bucureștiul sau cel puțin mult mai mult decît aș putea eu să-l iubesc vreodată. Cred că se întîmplă la fel ca în cazul unei țări de adopție în care îți merge mai bine decît acasă și nu mai vrei să auzi de locul din care ai plecat, nu te mai leagă nimic. Unul dintre prietenii mei, după zece ani de București, și-a pierdut job-ul, nu și-a mai găsit altul și nu și-a mai permis să plătească chiria, așa că a fost nevoit să se întoarcă în orășelul său natal din munți. Acolo și-a găsit un alt job, dar trăiește o depresie cruntă, i se pare că nu are o comunicare reală cu nimeni și că lucrurile stau pe loc, profită de orice prilej care i se oferă – spectacolul de teatru al unui amic, un concert, un tîrg de carte – ca să se urce în mașină, să conducă 200 de kilometri și să „locuiască“ din nou în București, măcar pentru cîteva zile. Trage la un hotel pentru care plătește cît nu face doar ca să fie din nou „de aici“, îl simt fericit și plin de încredere, orașul îl transformă, îi dă speranța unui alt destin.
Părinții mei s-au mutat de aproape zece ani „la țară“ – zic ei, de fapt la Breaza, „stațiune turistică de interes local“, un loc ideal pentru o retragere, o climă perfectă pentru doi pensionari. Se plictisesc, mai ales mama, și le e dor de București, nu mai au cum să se întoarcă. Mamă, de ce ți-e dor, de fapt? – o întreb. De aglomerație, de mizerie, de iernile în care aproape că nu vezi soarele și de verile sufocante, de țînțari și gîndaci? Da, de toate astea, mi-e dor de orașul mare, mi-e dor să întîlnesc oameni pe stradă și să stau de vorbă cu străini, la noi, la Breaza, nu vezi nici țipenie, sîntem singuri aici, eu și taică-tu! – îmi răspunde. Îmi dau seama că, față de mine, ea chiar are nostalgii, duioșii și o afecțiune reală pentru oraș, chiar dacă nici măcar nu e născută aici. Sau are nostalgii după propria ei tinerețe, și asta e o altă poveste. Însă cînd ai mei vin, pentru cîteva zile, din nou „în vizită“, nu le mai place nimic – orașul e poluat, e prea mult zgomot, e obositor. „Da, ai avut dreptate, e o mizerie!“ – îmi spun și se întorc resemnați la Breaza, practic ei nu mai sînt de nicăieri, sentimentul de apartenență s-a diluat atît de mult încît s-a pierdut undeva pe drum, odată cu mutarea într-un loc mai liniștit, „un mic paradis“, cum spunea taică-miu inițial.
Bucureștenilor care au plecat de mulți ani din țară le este cu adevărat dor. De ce vă e dor? – îi întreb. Nu aveți nimic aici din ce aveți în State, în Germania sau în Anglia. Nu, nu avem, dar rămîne un oraș interesant – îmi spun și investesc în apartamente inadmisibil de scumpe care zac goale și unde își propun să se retragă la pensie, să trăiască fericiți aici cu pensiile babane din Occident. E o iluzie! – le spun. Cu banii ăștia puteați să vă cumpărați o casă în sudul Spaniei, să vă trăiți bătrînețea la mare, printre palmieri și portocali. Dar nu, ei vor Bucureștiul înapoi, vor locul din care au plecat. Mă uit la ei cum se plimbă fascinați prin oraș, cum se opresc la fiecare colț ca să mai facă cîte o poză, cum redescoperă micii din Obor și cum se bucură de cîrciumile scumpe și cu servire proastă din Centrul Vechi ca și cum ar fi unele din Barcelona. De fapt, se plimbă printre fantome și prin propriile lor amintiri, e o incursiune printr-un oraș al trecutului care nu mai există.
De ce mi-ar fi dor de București? Tot ce am trăit aici am trăit în buclă, aceleași străzi, aceleași cîrciumi, aceleași trasee, mă simt prinsă într-o capcană, ca hamsterul care se învîrte pe roata lui la nesfîrșit, orașul nu mă bucură, dar nici nu mă întristează îndeajuns, doar mă apasă. Dar poate că unora le place să trăiască în buclă, să revină mereu la ceva cunoscut, să nu se rătăcească de ei înșiși. De fapt, orașul, spațiul nici nu există cu adevărat, noi sîntem cei care îl umplem, îl definim, așa cum ne personalizăm casa, cum o transformăm într-o găoace care să ni se potrivească. Apropo, nici măcar de casa mea nu mi-a fost dor. Am avut doar o mică surpriză cînd am intrat în curte și am găsit-o plină de bălării, o vegetație luxuriantă care crescuse alandala, printre dalele de piatră, un mic ecosistem, curtea mea ar trebui să fie declarată arie protejată – mi-am zis. Însă cînd am început să smulg buruienile, mi-am dat seama că erau acolo și flori mici și albastre, iar unele ierburi miroseau frumos, era busuioc de grădină, cum naiba de a crescut busuioc tocmai în curtea mea? M-am mai liniștit, în viața mea buruienoasă de aici, mai dai și peste cîte o floare, o seară albastră la berăria Gambrinus, o conversație parfumată cu Radu despre Portugalia.
Foto: Mario Sanchez Prada, flickr